Foarte mulţi oameni cred că sinceritatea este o virtute. Eu nu. Eu cred că cinstea, nu sinceritatea, este cu adevărat o virtute şi că doar confuzia dintre cele două îi permite sincerităţii să se bucure de trecerea pe care o are astăzi printre cei mai mulţi dintre noi. Un om sincer îşi manifestă sinceritatea prin aceea că spune tot ceea ce crede. Rezultă de aici că nu există o limită a credinţelor pe care le poate avea un astfel de om. Oricare ar fi credinţa sa, sinceritatea îl obligă să o facă cunoscută. În acelaşi timp, sinceritatea nu are drept referent decît o singură persoană. În cazul sincerităţii, singura persoană care contează este aceea care face afirmaţia. Sînt sincer faţă de mine dacă îmi spun ce cred eu şi sînt sincer faţă de tine dacă îţi spun ce cred eu. În ambele variante, un singur „eu“ contează. La drept vorbind, tocmai autoreferenţialitatea omului sincer face ca nimic din afara lui să nu-i poată limita credinţele. Un om sincer poate crede orice; el e sincer dacă îşi face cunoscute credinţele şi nesincer, în caz contrar. Şi tocmai în acest punct sinceritatea îşi vădeşte caracterul aporetic. Într-un sens, sinceritatea este o declaraţie de existenţă, un enunţ cum că există un vorbitor care îşi exprimă o anumită credinţă. Dar în manifestarea sincerităţii nu există decît vorbitorul şi credinţa sa. Acesta este singurul „eu“ care contează. Şi atunci, faţă de cine face omul sincer declaraţia sa de existenţă? În sinceritate, celălalt este presupus în mod necesar, altfel declaraţia de existenţă n-ar mai avea nici un sens. În acelaşi timp, celălalt este redus, tot în mod necesar, la tăcere, aneantizat, de vreme ce doar „eul“ vorbitorului contează. Singurul mod în care ambele necesităţi se pot manifesta simultan constă în transformarea celuilalt într-o realitate secundă, inferioară, subordonată. Şi astfel aporia este rezolvată: în sinceritate, celălalt e