"Ar fi fost foarte greu să am o fată, pentru că, dacă ar fi făcut gimnastică, orice ar fi realizat ar fi fost insuficient ca să depăşească ceea ce am făcut eu. Şi de fiecare dată ar fi fost comparată cu mine. De aceea nu mai fac nici un copil, gata, am terminat", mărturiseşte Nadia Comăneci.
Marius Tucă: Bine, asta se întâmpla pentru că rămăseseră în America şi Bela, şi Marta.Nadia Comăneci: Bela a rămas în ’81. Dacă era să rămân, rămâneam cu ei. Că şi eu am fost în deplasarea respectivă.
Bun, dar n-ai vrut să rămâi. N-am vrut.
Ştiu că n-ai vrut şi că Bela a tras de tine să rămâi. Nu, dar n-aş fi plecat niciodată.
Şi că în momentul în care a plecat te-ai dus în camera de hotel şi ai văzut că ei au plecat şi atunci ţi s-a făcut teamă, dar nici atunci n-ai vrut să rămâi. Şi te-ai întors acasă. De dragul familiei... ... de dragul dragului de acasă!
Eşti pregătită să vorbim despre ochii tăi? Uitându-mă în ochii tăi... (Râde uşor fâstâcit). Da.
"I-ai auzit pe oameni spunând că ochii sunt ferestrele sufletului. Mi s-a tot zis că ochii mei îi fac să se simtă stânjeniţi, că sunt prea arzători, prea pătrunzători. Unii afirmă că ochii nu mi se potrivesc cu zâmbetul şi că în ei este o răceală care-i face pe adulţi să nu se simtă în apele lor, dar trece neobservată de copii. Nu pot să spun decât că dacă ochii mei sunt nişte ferestre, atunci am dreptul ca din când în când să trag storurile. Las să-mi pătrundă în suflet licăriri din afară numai când vreau eu. Revăd poze de pe când eram o tânără gimnastă şi-i înţeleg pe cei care-mi considerau ochii lipsiţi de expresie. Acolo existau însă intensitate, hotărâre şi dorinţă. Întotdeauna dorinţă". Deci e vorba de dorinţă, nu de iubire sau de cucerire. Da, da.
Dorinţa este cea care te-a însoţit întotdeauna. Mare dorinţă, da.
