Îmi vine greu să-l văd pe Theodor Stolojan ca pe o canalie politică. Le fel, îmi vine greu să-l pun în aceeaşi barcă cu şleahta de politicieni fără principii, însetaţi de putere, pentru care contează doar accesul la resurse şi menţinerea puterii, odată ce aceasta a fost cucerită. Asta nu înseamnă că Theodor Stolojan nu şi-a dorit enorm să revină ca prim-ministru al României. Doar această reuşită – de a reveni în acea funcţie foarte înaltă – l-ar fi trecut în rîndul puţinelor figuri politice onorabile din România. În afară de Ion Iliescu, caz aparte şi fără comparaţie în politica românească (însă nu foarte onorabil), Theodor Stolojan ar fi fost singurul care să fi putut reuşi această performanţă. Dar doar dacă ar fi fost un om de paie, o marionetă, pentru aceia care doreau să-i alcătuiască guvernul fără ca el să fie de faţă, dictîndu-i, mai tîrziu, ca unei dactilografe, programul de guvernare, înţesat de populisme şi de pomeni electorale. Doar mai avem nişte alegeri în care trebuie pompaţi, în ciuda bunului-simţ şi a crizei financiare globale! Oamenii nu vorbesc doar prin cuvinte. În ziua în care Theodor Stolojan i-a dat înapoi mandatul de premier desemnat lui Traian Băsescu, el nu părea un om mulţumit, uşurat, nici un laş care fuge de frica răspunderii. Din contră, era nervos, nemulţumit şi cu aerul că i s-a făcut o mare nedreptate, şi nu pentru prima dată. Limbajul său nonverbal, tonul vocii, accentul, pendularea surescitată stînga-dreapta şi chiar cuvintele alese au contrazis în mod vădit cuvintele rostite de el. Accentul declaraţiei sale a căzut pe „cei doi preşedinţi de partid“ care „au semnat acest parteneriat pentru România“ şi care au inaugurat „un început de viaţă politică nouă pentru România“, în timp ce „preşedintele este cel care va lua decizia cui să-i desemneze din nou mandatul de prim-ministru“. Enumerarea i-a demascat, fără voia sa, pe actorii