A fost odată un Crăciun petrecut la bunici. Verişorii mei m-au luat cu ei, la colindat. A fost extraordinar, a fost unic! Sursa: Guliver/Getty Images

Au urmat serile de colind pe la vecinii de bloc, din oraşul meu natal. Câteodată, cântam în faţa unei uşi care nu se deschidea, deşi auzeam şoapte şi paşi de partea cealaltă.

În ultimul an de liceu, am colindat câţiva profesori „mai de gaşcă“, cei care acceptau grupul tinerilor ce-şi imaginau că toată lumea e a lor. Am păstrat tradiţia şi câţiva ani după ce am terminat liceul. Ajunul Crăciunului, cu colindele cântate acasă la dascălii noştri, devenise, treptat, singura ocazie din an în care ne întâlneam, venind din toată ţara, noi, foştii colegi de liceu. Nu concepeam Crăciunul departe. Era Crăciun, era acasă, cu părinţii, cu fraţii şi cu surorile.

Multă vreme, Crăciunul acasă a fost tot acolo, în oraşul natal. Eram mai mulţi, pentru că în jurul bradului şi în jurul mesei de Crăciun erau de acum şi copiii noştri. Nu mai mergeam la colindat; venise vremea să-i primim pe colindători.

De-o vreme, Crăciunul începe să fie la noua „acasă“, în oraşul mare în care colindătorii trag o cântare puternică în scara celor zece etaje, apoi sună la uşi, să-şi capete răsplata. Dar mai sunt încă prichindei, copiii vecinilor, care sună timid la uşă, apoi cântă frumos şi se bucură atunci când îi pofteşti la o felie de cozonac şi îi laşi să-şi aleagă bomboane din pomul de Crăciun.

Prinşi în vârtejul de zi cu zi, abia în Ajunul Crăciunului şi, apoi, la masa de a doua zi (şi, în cazuri tot mai rare, la slujba din dimineaţa Naşterii Domnului) ne oprim un pic din goană. Abia atunci ne dăm seama că Sărbătoarea Crăciunului e una a bucuriei, a speranţei, a familiei. Cadourile de sub pomul de Crăciun sunt minunate, de fiecare dată, dar abia mai târziu ne dăm seama că adevăratele cadour