Amintire. Amintirile seamănă cu personajele literare: cele negative sunt îndeobşte mai puternice, se reţin mai uşor. În romanul amintirii vieţii noastre există neapărat câţiva Dinu Păturică, responsabili de marile dezastre afective. În primă instanţă răul iese în faţă. Amintirile care fac rău vin primele la chemarea memoriei, aşa cum ariviştii sunt mereu prin preajmă unde e rost de o promovare, o funcţie, o sursă de putere. Au râvna ambiţiei. Amintirile bune au discreţia planului doi, sunt de o fidelitate care nu se bate cu pumnul în piept. Pe ele trebuie să le cauţi tu, fiindcă nu te asaltează şi nu te copleşesc. Dacă nu ai grijă, le pierzi pentru totdeauna.

Baltag, Cezar. Una dintre cele mai frumoase elegii din lirica românească este, pentru mine, poemul despre iubire şi uitare al lui Cezar Baltag, cu tonuri rilkeene, Celei care se îndepărtează cu o floare a uitării în mâini. Începutul e bântuit de incertitudinile absenţei, de căutarea unui antidot pentru cel care a sorbit din Lethe, râul uitării. Ideea centrală e simplă: despărţirea nu e posibilă între doi oameni cu amintiri puternice, ci numai atunci când măcar unul din cei doi soarbe din Lethe, când unul din cei doi părăseşte casa cuvintelor comune. Antidotul otrăvii ciudate a uitării (otrava acţionează asupra celuilalt: pe măsură ce unul bea din Lethe, celălalt se otrăveşte) e aşadar cuvântul purtător de amintire. Prin cuvânt are loc re-cunoaşterea, adică, din nou, dragostea.

Eşti sau nu eşti? Al cui e chipul oare

care în rana văzului mi-apare?

Lumina se întoarce la izvoare.

Te văd aievea sau mi se năzare?

Sînt unic martor care să-ţi ateste

ivirile în prag fără de veste?

Statura ta în umbra serii este

părere, tragedie sau poveste? ş...ţ

Aş vr