Salvamontul românesc e bolnav şi nu toţi cei care fac parte din el seamănă cu Făt-Frumos. În lipsa unei legi de funcţionare şi a unei autorităţi de control, fiecare centru din ţară merge după bunul-simţ al celui care îl conduce. Oriunde în lume, spun salvamontişti cu experienţă, bunul-simţ îi cere salvatorului să facă tot posibilul să-l găsească şi pe cel pe care nu îl mai crede în viaţă, dacă nu există factorul de risc care să-i pună lui viaţa în pericol. La Buşteni lucrurile au stat altfel.

De mai bine de trei săptămâni, familiile unor tineri de 24 de ani aşteaptă ca cineva să facă ceva ca să-şi poată vedea copiii pentru ultima oară. Ar fi avut, poate, o şansă dacă instituţiile responsabile de managerierea unor astfel de situaţii nu s-ar fi ascuns după propriile jocuri de interese, după lacunele legislative şi după propriile orgolii. Andrei şi Ana Maria au dispărut pe Valea Caraimanului în seara de 22 noiembrie. Felul în care au fost gestionate căutările lor de către echipa locală a Salvamontului Buşteni pune sub semnul întrebării întreaga funcţionare a sistemului la nivel naţional. Deşi mulţi dintre cei care şi-au ales meseria asta o fac cu pasiune şi sunt gata să-şi rişte viaţa în orice clipă, sunt şi alţii care stau la umbra unui sistem găunos. Pentru aceştia din urmă, practic, nu există nici un fel de autoritate care să le controleze activitatea. Serviciile publice Salvamont se subordonează doar financiar consiliilor judeţene sau locale. Fiecare serviciu e de fapt un stat în stat, care se conduce mai mult după bunul-simţ decât după vreo lege sau vreun regulament. Atunci când bunul-simţ lipseşte, doi oameni pot fi lăsaţi îngropaţi sub zăpadă până la primăvară, iar cei care ar trebui să-i scoată de acolo îşi pot ascunde cruzimea fără grijă în spatele statutului din care nu reiese că sunt datori să caute cadavre.

REGLEMENTĂRI DE FOR