Citite după un sfert de secol, „Polemicile cordiale“ ale lui Octavian Paler, apărute în 1983 şi reeditate acum la Polirom, cu o prefaţă de Nicoleta Sălcudeanu, şochează - în chip bizar - şi acum întocmai ca atunci. Sursa: Sorin Antonescu
Pe mine, cel puţin, m-au înfiorat uneori de-a binelea. Ştiu bine cu ce ochi încruntaţi sau, dimpotrivă, extaziaţi, se citeau atunci, la cenzură şi în casele noastre înfrigurate, pasaje precum acestea: „se pare că timpul celor inocenţi a murit demult şi tot ce mai putem râvni astăzi e să ne alegem felul de vinovăţie. (...) Astăzi ştiu că putem minţi nu numai ocolind adevărul, ci şi susţinându-l cu jumătate de voce sau incomplet. Nu se poate lupta cu compensaţii metafizice împotriva unui rău real. (...) Îmi lipseşte nu numai generozitatea de a iubi orice, îmi lipseşte şi generozitatea de a trece peste orice. M-am străduit din toate puterile să mă conving că numai ce admir mă înalţă, dar nu pot să mă prefac că nu văd şi nu aud. Şi ca să tac mi-ar trebui o forţă pe care n-o am, ori o indiferenţă pe care sper să n-o capăt niciodată“.
Şi încă: „în turnurile de fildeş nu mai e loc azi decât pentru învinşi“. „Numai cine a străbătut un deşert ştie ce înseamnă setea.“ „Au mizat nu pe comunicare, ci pe excomunicare. Dacă somnul raţiunii naşte monştri, somnul dialogului naşte dogme. Iar dogmele sfârşesc întotdeauna prin a înăbuşi ceea ce pretind că sacralizează.“
În fine, dintr-un „discurs imaginar al lui Nero“, verdictul iese ca fumul negru pe horn: „Ei bine, vă dau o şansă rară. Aceea de a muri nevinovaţi“.
Nu credeam că după atâta vreme, şi în contexte social-politice antipodice, cuvintele îşi pot păstra intacte forţa de pătrundere, tăişul ultimativ, cearcănul negru al imprecaţiei. O imprecaţie invariabil cu destinaţie vitalizantă, fiindcă lamentoul din subtext maschează în fapt un - cum să-i spun?
