Prin desemnarea lui Emil Boc în func­ţia de premier, Traian Băsescu şi-a văzut vi­sul cu ochii. N-ar fi fost aşa dacă Theo­dor Stolojan nu făcea gestul de a se retrage

Luni, 15 decembrie 2008, premierul de­sem­nat să formeze noul guvern a anun­ţat renunţarea la mandatul încredinţat, prin Decret, de şeful statului.

Într-o apariţie efemeră în faţa presei şi deci a opiniei publice, Theodor Stolojan a declarat: "Mi-am depus mandatul de pre­mier la preşedinte. Am luat hotă­râ­rea să îmi depun mandatul de prim-mi­nistru desemnat la preşedintele Româ­ni­ei. Ar­gumentul meu este că cei doi preşedinţi care au semnat parteneriatul trebuie să îşi asume garanţia asumării acestui par­te­neriat prin cele două func­ţii de prim-mi­nistru şi de preşedinte al Senatului. Cei doi preşedinţi de partid au semnat acest Parteneriat pentru România care să asi­gu­re o guvernare solidă, stabilă în urmă­torii patru ani. Preşedintele României, potrivit Constituţiei, este singurul care va lua decizia cui să îi încredinţeze din nou mandatul de prim-ministru desemnat din rân­durile PD-L. În acelaşi timp doresc ca prin acest gest al meu să dau o spe­ranţă generaţiei tinere de politicieni care să intre în politică la nivelurile de vârf".

Într-o ţară aşezată, ziarele, televiziunile, politicienii şi liderii de opinie ar fi luat în serios această declaraţie. Din simpla ei aprofundare ar fi extras două mo­tive mari şi late puse pe tavă de Theodor Stolojan în explicarea deciziei sale:

1) Cei doi lideri de partide – al PD-L şi al PSD – care au semnat Parteneriatul trebu­ie să-şi asume "garanţia acestui parte­ne­ri­at" ocupând cele două principale func­ţii în stat: de premier şi de preşedinte al Se­natului. Potrivit Acordului dintre cele două formaţiuni, liderul unuia dintre for­­maţiuni, Mircea Geoană, urma să ocu­pe postul de preşedinte al Sen