O întoarcere în "copilăria lumii", astfel numea Sadoveanu vînătoarea. Dar copilăria, o ştim prea bine, nu-i întotdeauna sinonimă cu inocenţa, iar adeseori, sub regim cinegetic, se preface de-a dreptul în contrariul acesteia. Un pasionat membru al breslei îşi mărturiseşte deschis nedumerirea iscată de misteriosul proces psihologic: "habar n-am de ce vînăm şi pescuim, de ce trăieşte în noi patima acestei vechi îndeletniciri - şi trăieşte atît de vehement încît uneori, în împrejurări-limită, face să cadă de pe noi, ca un văl subţire, pojghiţa a ceea ce ne-am obişnuit să numim civilizaţie, făcînd pe unii să regăsească rictusul primordial şi mîrîitul cu care depărtaţi înaintaşi îşi apărau prada. De ce unii, altfel oameni subţiri, se prăbuşesc în abisul dorinţei de-a ucide, cît mai mult, şi cînd vînătoarea s-a terminat privesc în jur cu ochii goi, sleiţi, ca şi cum s-ar fi întors din locuri de care nu-şi aduc aminte?" (Titus Popovici, Cartea de la Gura Zlata) E de presupus că locurile "de care nu-şi aduc aminte" sălăşluiesc mai departe în cutele subconştientului şi folosesc clipele prielnice pentru a ţîşni la suprafaţă. Un taifas pe tema vînătorii, într-o nuvelă a lui V. Voiculerscu (în mijlocul lupilor), stăruie asupra rădăcinilor ei arhaice: "Gazda ne lămurea cum pentru mîncare omul găsea destulă pradă mai slabă decît el, precum şi toate roadele pămîntului. Dar împotriva leului, care năvălea peste el în cavernă, şi a ursului, cu care intra în concurenţă pentru adăpost, ori a mamutului, care-l strivea, vînătoarea trebuia să se transforme în arta supremă, ştiinţă şi magie totodată, tehnică şi cultură, sacrificiu şi încordare de energii, cu simulacre şi ritualuri magice, desfăşurate pe ariile altarelor, aşa cum arată toate scenele zugrăvite în peşterile preistorice. Sau cum se mai practică la sălbatecii de azi." Se poate spune că animalul era răpus mai întîi în efigie, înai