Vasile Proca este, la ora actuală, unul dintre poeţii mizerabilismului indigen, pe o nervură ce, trecînd prin Stelaru şi Caraion, purcede din Bacovia. Inspirîndu-se dintr-o stare de criză cu caracter cronic, grafiază dezolarea, angoasa, dezgustul în faţa unei lumi desfigurate, denaturate, căreia îi dă o ripostă sarcastică, de o suculenţă plebeiană, întrucît nu evită termenii aflaţi la limita şi uneori peste limita socotită a decenţei. Dacă Bacovia cultiva un laconism saturnian, iar Stelaru un vizionarism ce înflorea trudnic din vermină, mizerabiliştii noştri actuali, între care Adrian Aluigheorghe, sunt mai apropiaţi de autorul Cîntecelor negre cu al său coşmar imaginativ, cu a sa coliziune stridentă, continuă, a contrariilor. Poetul în discuţie dă glas unui astfel de inconformism acut: "Noi avem chipuri de argilă şi priviri emailate, / noi suferim de boala clasei muncitoare, / noi bem bere trezită cu înjurături alcoolizate, / noi avem bube pe limbă şi facem pipi în mare // auzi diece, cîntă aşa: / bate vîntu-n lemn uscat, / viaţa noastră-i de rahat, / bate vîntu-n lemne verzi / vino moarte să ne vezi" (Noi ne pieptănăm cu lăutari). Sau exhortativ: "...hei oameni! Ascultaţi-mă, doar adevăr grăiesc: / ieri eram în nu ştiu ce pădure cerească, tăiam dracului bureţi / şi după ce am executat cîteva pîrţuri vesele am fost paparazzat / de un paşte-vînt în timp ce făceam treaba mare în tufiş: / dar nu-i nimic, nu-i nimic, luaţi şi beţi, cîntaţi şi mai puneţi / de un sentiment acolo, în Babelnet-ul vostru: / eu nu v-am uitat măştile pe care le purtaţi ..." (A-te-înarma-şi-a-vorbi despre dificultăţile de a spune nu). Umoarea bilioasă a bardului îl face să caute cu înfrigurare conexiuni repulsive, blasfemice sub semnul unei estetici a urîtului funcţionînd ca un şir de mici implozii. Socotindu-se un "hippyot bătrîn" ce poartă-n sine "mai multe nopţi decît zile" şi îşi plimbă "an