Două categorii umane mă plictisesc de moarte: escrocii şi proştii. E o diferenţă mare între ei: escrocii sunt aproape întotdeauna simpatici, proştii sunt, fără excepţie, obositori. Ca să înşeli, să estorchezi, să ruinezi cu bună ştiinţă e nevoie să câştigi încrederea victimei. "Vai, dar ce dulceaţă de băiat era! N-aş fi bănuit în vecii-vecilor că se coboară la astfel de gesturi!" - iată o mostră de evaluare a posteriori a unei largi clase de indivizi ce ştiu să-şi folosească însuşirile pentru a profita de naivitatea, bunătatea sau indiferenţa altora. Proştii, în schimb, te enervează de cum îi vezi: obtuzi, greoi, încruntaţi, încăpăţânaţi, ei poartă cu sine precarul univers de gânduri şi spaime. Există, desigur, şi prostul vesel, ce pluteşte deasupra lucrurilor cu un soi de graţie tembelă. E o categorie mai rară, de-a cărei tâmpenie îţi dai seama greu. Uneori, mult prea târziu pentru a putea repara ceva.
N-am întâlnit, din fericire pentru mine, decât reprezentanţi mediocri ai categoriilor mai sus enumerate. Cred că din prudenţă şi instinct m-am ţinut departe de ei. Pe escroci îi "miros" relativ repede, iar proştii, dacă sunt cumsecade, mă înduioşează. Dar asta nu înseamnă că sunt scutit de prezenţa lor şi de - vorba lui Alexandru Paleologu - "dezagrementele" provocate de ei. În ordine descrescătoare, cel mai mult mă plictisesc cei care vin să-ţi ceară un lucru şi-o fac după îndelungi tatonări şi încercuiri. Retorica de doi bani, ocolişurile şi subterfugiile puse la bătaie îmi provoacă un fel de "enervare nerăbdătoare", dorinţa de a-l invita pe cel aflat în faţa mea să plece cât mai curând.
O subspecie cu totul insuportabilă a acestei categorii o reprezintă cei care încep prin a te linguşi, prin a crea un postament "excepţionalei" tale personalităţi. Îşi aduc aminte în amănunt de articolul cutare sau emisiunea tv cutare în care ai făcut şi ai
