Facerea poeziei nu e cu nimic mai uşoară decît facerea lumii. Chiar dacă sfîrşeala prelungă din Goya, sau fojgăiala agonică din Hieronymus Bosch nu şi-au aflat, des, în cuvinte, un infern pe potrivă, bolgiile scrisului sînt încă suficient de încăpătoare. În ele scapără, din timp în timp, o flamă. Focul din amnar e numele pe care i-l dă Cicerone Theodorescu, titlu de volum-poem apărut în '46, sub oblăduirea Ministerului Artelor, după ce fusese citit, pe cînd se numea Vocile nopţii, la Lovinescu la cenaclu (memoriei căruia se închină).

Cu un portret de Perahim, şi şase planşe ale aceluiaşi, volumul, format mare, subţire, ca al caietelor zise studenţeşti, e cîrdăşia a două chinuri. A două peniţe, care înseamnă, în pasă rea, litere şi linii. Lucrînd parcă sub blestemul, romantic, al lui Hasdeu: "O poezie neagră, o poezie dură, o poezie de granit./ Mişcată de teroare şi palpitînd de ură,/ Cu vocea răguşită pe patul de tortură,/ Cînd o silabă spune un chin nemărginit." Viziuni într-o peşteră neîncălzită, de lume hăituită de spaimele miezului de noapte, în cîteva secunde cît un coşmar: "În horn înoptaţi ca'ntr'o turlă/ Nebunii închişi ai văzduhului urlă/ Sau viscolul orb al amărăciunii?// - Ai pus să ne şuere. Am venit. Suntem noi/ Prietenii tăi, bunii strigoi." Luxe, calme et volopté, nelalocul lor, o lumină paradoxală, liniştitoare, ieşind din haşuri întunecate, deschizând în alb ireal un decor care n-o justifică întru nimic.

Dînd pagina, o imagine de rece - dacă senzaţiile se pot vedea - apocaliptic, sau doar o înserare mai pătrunsă de răcori: "Sunt sorii stinşi scânteindu-şi tăciunii/ Sub uraganele caste-ale lunii." Pentru cei prieteni, dintr-o margine în alta a nopţii, cu hieratica, palid-capricioasa regină, frisonul e mai curînd o înfrigurată plăcere. Plăcerea unei lumi netrăite, căutate, chemate la ceasul cînd se fac şi se desfac amăgiri,