Prozator fecund, cu un puternic dar al observaţiei, într-un regim de ironie şi grotesc în care datele realităţii sunt investigate atent, trecând în fantastic, Constantin Mateescu a "răzbit" cu greu în timpul comunismului, stânjenit de acea luciditate ce-l împiedica să se abandoneze compromisului. Mai cunoscut după evenimentele din decembrie ^89, pentru excelentele sale Jurnale, de memorabile pagini, scriitorul nu şi-a aflat locul meritat nici în deceniile următoare, ocupate de generaţii de prozatori decişi să-şi consume destinul în riguroase formaţiuni.
Nu mai puţin cele mai recente volume de nuvele ale prozatorului, Plecarea generalului (2006) şi M-am însurat cu o comunistă (Edit. Almarom, 2008) merită pe deplin atenţia criticii, în chiar momentul în care proza naţională, altfel abundentă, nu-şi găseşte cititorii de altădată, între canoane contestate. Nuvele, şi tot atâtea scenarii de film, prozele din cel mai recent tom scot în evidenţă înflorirea târzie a unui autentic prozator, la vârsta când alte condeie îşi dau pe faţă uzura. Elementul de forţă al prozei mateesciene constă într-o remarcabilă desfăşurare de forţe imaginative, de un rafinat gust regizoral de aglutinare a amănuntului. Parabola se naşte din popularea mediului cu toate acele piese mobile alcătuind un cadru în care ficţiunea concurează cu realitatea, în schimbătoare jocuri de lumini. Deschise spaţii se închid, spaţii închise cedează tensiunilor, în memorabile catastrofe epice. în care-şi are locul, paradoxal, feeria...
O ninsoare albastră - vezi titlul primei povestiri -, ar putea fi simbolul celei mai paşnice nopţi de iarnă, absorbitoare de timp. Adânca linişte, împăcare şi pace a nopţii în care ninge cu fulgi albaştri luminează, în realitate, un adevăr ce nu mai poate fi ascuns. Spaima se contopeşte în feerie. Şi ca în Biblie, ceea ce se şoptea la ureche, se strigă de pe a
