În 1995, în dimineaţa zilei de 14 decembrie, părăseam Craiova după trei luni. Atît cît a durat şederea mea ca martor şi însoţitor al unei experienţe fabuloase pentru teatrul românesc: facerea Danaidelor, un spectacol de Silviu Purcărete. Acest laborator al zămislirii unei lumi pe scenă a fost pentru mine şansa - fundamentală, decisivă - să înţeleg şi să respect creatorii. Şansa să-mi zăresc drumul. Şi să descopăr, altfel, mari artişti. Mari. Craiova a fost sub asediul valorii în acest interval şi mi s-a părut că nu-i simt entuziasmul. Că ritmul pulsaţiei zilnice nu este perturbat de coexistenţa în urbe cu Radu Beligan, Victor Rebengiuc, Coca Bloos, Mariana Buruiană, Micaela Caracaş, Mihai Dinvale, cu un spirit de o mare cultură şi vibraţie, de o profundă nelinişte existenţială şi regizorală, Silviu Purcărete, cu o minte doldora de sunete şi de fantezia născocirii unor instrumente muzicale din trestii şi tărtăcuţe, Iosif Herţea, cu o sută de tineri vulcanici, seduşi să spună povestea primelor acte de democraţie făcute de Pelasgos, regele Argos-ului, a iubirii şi revoltei dintre cele cincizeci de danaide şi cei cincizeci de egipteni. Albastrul vălurilor danaidelor... secretul şi patima nopţii purtate sub măşti şi falduri desenate de Ştefania şi Liliana Cenean. Devoţiunea lui Paul Chiribuţă. Ocrotirea tandră a lui Emil Boroghină, fără de care, cred, cîteva dintre cele mai importante momente din istoria teatrului nu s-ar fi petrecut.

În dimineaţa zilei de 14 decembrie 1995, înconjurată de valize - semnul spectacolului - stăteam pe un scaun lîngă recepţia Hotelului Militar, care găzduise o parte dintre noi. "Dar unde-i neaua de mai an", îmi şopteam versul lui Villon, tradus aşa, dumnezeieşte, de Mircea Vulcănescu (în 1998, am aflat din cartea emoţionantă a lui Ştefan Fay că Mircea Vulcănescu a avut în bibiblioteca sa personală o danaidă în marmoră, sculptată