Revoluţia m-a prins în haine kaki, într-o unitate a Ministerului de Interne: aveam 20 de ani, picasem la facultate, mama reuşind să mă scape de încorporarea în Ministerul Apărării - unde se dădea cu sapa pe ogoarele patriei - cu ajutorul unui kilogram de cafea.
Acum 19 ani, în decembrie, eram un pârlit de ostaş în termen, undeva, pe lângă Târgovişte. Azi cred că îi spune, pompos, Centrul de Perfecţionare a Pregătirii Cadrelor Jandarmi Ochiuri, comuna Gura Ocniţei. Atunci era o şcoală auto de reciclare a cadrelor MI, iar eu serveam patria într-o centrală în care sunau când şi când telefoanele, la care răspundeam, invariabil, „Şcoala Ochiuri, soldat Ghibuţiu, ordonaţi!“.
Am aflat de Timişoara de la femeia de serviciu care deretica în comandamentul unităţii. Ascultase acasă Europa Liberă şi a presupus că simpatizam cu huliganii, aşa că a ameninţat: „O să vedeţi ce-o să păţiţi!...“.
După 17 decembrie s-a dat nu ştiu ce consemn - până şi eu, apt necombatant, başca „pilos“, am fost nevoit să-mi iau în primire arma de pe inventar, pe care am pus-o sub pat, ca să nu ocupe spaţiu. Au urmat ordine ce păreau date de la Centrul de Recuperare şi Reabilitare Neuropsihiatrică Gura Ocniţei - aşa s-a chemat ulterior ospiciul din vecinătate. Din oră în oră, ordinele alternau, de la înarmaţi-vă până-n dinţi şi staţi cu glonţ pe ţeavă, până la încuiaţi totul şi înghiţiţi cheia.
La Ochiuri, Revoluţia a triumfat fără vărsare de sânge. S-a zvonit că Nicolae Ceauşescu urma să fie ascuns la noi, dar până la urmă l-au dus la Târgovişte. Pentru câteva zile, ne-am schimbat petliţele roş-albastre cu unele ruginii, de pompieri, ca să nu atragem mânia populară. Spre bafta mea, singura formă de reprimare la care am asistat a fost disputa dintre două cadre, pe tabla de şah: din servilism, plutonierul-major de la popotă se tot lăsa bătut de comandant
