Pe 18 noiembrie s-au împlinit 102 ani de la naşterea lui Corneliu Baba. Din vacarmul campaniei electorale, al promisiunilor de tot felul, al mitei politice, al caftelilor mai groteşti decît cele pe care le ştimn noi din literatură şi, poate, chiar din acela al vocilor nostre lăuntrice, nu s-a ridicat nici măcar un singur glas care să semnaleze evenimentul, cu atît mai mult cu cît pictorul ne-a fost efectiv contempoaran pînă acum cîţiva ani. Singura, piaţa de artă, atîta cît a reuşit ea să se structureze pînă acum, îl elogiază tacit prin tot mai marea presiune care se exercită asupra lucrărilor lui sau, mai bine spus, asupra absenţei lucrărilor sale de pe piaţă. Remarcînd această gravă amnezie, nu-mi declar nicidecum regretele după festivismele de altădată şi după înduioşările ipocrite din aceleaşi vremuri, ci constat doar graba interesată cu care evităm mărturiile despre noi înşine, acoperind oglinda sau întorcînd-o cu faţa la perete. Şi asta din pricină că ultimele două decenii ale lui Baba au fost o cronică a disperării, iar autoportretele sale un discurs asupra înfrîngerii în imediat şi al victoriei în absolut. Dar acum nu prea sînt semne că înlăuntrul conştiinţei noastre, îndividuale sau de grup, acceptăm privirile severe şi vocile neprefăcute.,,Coşmarele nopţilor de bătrîneţe, mărturiseşte artistul în jurnal său, cu o asemenea voce neprefăcută şi cu un sentiment în care luciditatea, împăcarea şi melancolia se amestecă în doze sensibil egale, readuc monştrii goyeşti din lumea necunoaşterii pe ecranul invizibil al instinctelor transformate în haos ameninţător din care culegi episoade stranii. Din haosul acesta nocturn s-au născut Regii mei nebuni şi Spaimele ce pîndesc existenţa şi obligă să iei în seamă lupta destinului propriu." în aceste ceremonii nocturne, pline de patetism, de resemnare şi de revoltă, pictura însăşi trăieşte la limita resorbţiei în substanţa