Regăsirea intimităţii, proaspătul debut al Simonei Sora, are, tehnic vorbind, de toate, dar îi lipseşte, ca aparat auxiliar, tocmai indicele de nume. Are, să spunem, chiar de la început, o dedicaţie familială, două motouri eseistice şi un capitol preliminar de reverenţioase mulţumiri. Mai are, odată ce avansăm în corpul cărţii, o sumedenie de note de subsol împănate cu referinţe, în funcţie de situaţie, exacte, o altă, destul de doctorală, listă de subcapitole ramificate şi, desigur, o foarte întinsă bibliografie. Nu şi acea atât de utilă filologic sinteză finală a tuturor prezenţelor onomastice, marginale cel mai adesea, dintr-un text. Observaţia poate părea, pe urmele exigenţelor de modă veche ale lui Şerban Cioculescu, meschină. Eu unul o exploatez însă, din perspectiva mărcilor stilistice, altfel.

În primul rând pentru că, eliminând cele câteva ipotetice pagini de index, Simona Sora elimină de fapt prejudecata istoriei literare ca gen care nu se citeşte, ci doar, cu superbie autohtonă, se consultă. Structura demonstrativă a Regăsirii intimităţii pretinde, intransigent, o parcurgere fără discontinuităţi şi fără ocoluri. Atâta vreme cât capitolele teoretice introductive precizează termenii discuţiei făcând apel la instrumente relativ maleabile, a urmări, în aplicaţiile pe text, sensurile - restrânse de nevoie - ale noţiunii de intimitate devine un gest strict necesar.

În al doilea rând, absenţa indexului e în măsură să justifice neîncrederea Simonei Sora în poeticile, critice, ale interferenţei. Apariţia, din loc în loc, a aceluiaşi set limitat de nume constituie, în definitiv, o marcă a imanenţei metodologice. Or, se constată uşor, în cursa de înarmare terminologică şi de blindare conceptuală începută acum, graniţele sunt simple convenţii temporare. Aproape că nu există teorie fastuos dimensionată care să nu participe, cu bagaje mai grele