Gîndită ca un eşantion reprezentativ din scrierile politico-istorice ale autoarei Undelor scurte, antologia realizată de Vladimir Tismăneanu are un titlu sugestiv: Etica neuitării. Semnificaţia titlului e transparentă. E vorba de păstrarea memoriei trecutului, a acelui trecut fără de care o comunitate intră în derivă etică, pierzîndu-şi reperele şi plutind într-un straniu naufragiu istoric. Un naufragiu provocat de amnezie şi întreţinut de vidul informaţiei verosimile, un naufragiu din cauza căruia o societate, lipsită de un teren credibil pe care să se sprijine, s-ar putea destrăma. Se subînţelege, în cazul de faţă, terenul e istoria secolului XX, iar reperele sunt acele cîteva adevăruri care împiedică matca timpului să fie repetitivă. Altfel spus, cea mai bună profilaxie împotriva totalitarismelor este reamintirea lor periodică.

Citite cu ochiul cititorului contemporan, căruia amintirea evenimentelor din ultimele decenii se poate să i se fi şters din minte, textele Monicăi Lovinescu au două mari calităţi. Mai întîi, ele ne ajută să ne amintim de spectrul unui secol eminamente crîncen şi, în al doilea rînd, ne familiarizează cu optica politică a Monicăi Lovinescu. Ba mai mult, cu un tip de logică care nu poate fi separată de fiinţă ei morală. Tocmai de aceea, Etica neuitării începi s-o citeşti ca pe o selecţie de comentarii politice şi o termini cu senzaţia că ai participat de fapt la o mărturisire. Căci, dincolo de temele şi personajele întîlnite în paginile ei, ceea ce prinde tot mai mult contur e statura intelectualei care a dat naştere comentariilor. O statură care nu înseamnă doar cultură şi argumente, ci întîi de toate un caracter. Iată de ce Etica neuitării ne oferă o lectură de tip regresiv: pe măsură ce o citeşti, interesul se mută treptat de la nuanţele cărţii la autoarea ei. Şi în final ajungi la o constatare paradoxală: temele unui volum te