Sebastian F. Amza: Sunt curios. E frig la tine, inauntru, acolo unde ti se lafaie viziunile?
Aurelia Mocanu: Nicidecum, e mai degraba un du-te-vino de imagini, emotii, idei care, intr-un moment fericit, pot propune ceva. Sa ajungi cu ele in afara ta, in cazul de fata pe o panza, iar ele sa se lege acolo, miraculos, intr-o viziune - acesta este inceputul unui drum fragil si dureros. Odata cu acest moment al traiectoriei, insa, frigul este bine-venit, pentru ca numai dozand lucid ingredientele obtii unda verde spre starea de gratie.
SFA: Esti un artist cu trei picioare: unul in America, al doilea la Paris si al treilea pe strada Theodor Aman din Bucuresti. Cam incomod. Cum nasti ideile?... Normal?
AM: Un picior e pe cale sa se atrofieze... Dar sper sa-l reactivez curand cu o expozitie la New York. Cat despre comoditate si normalitate, sunt doua cuvinte aflate in afara granitei oricarei gestatii artistice reale.
SFA: Obsesia pentru papusi... Stii ca, din punct de vedere antropologic, papusa e un substitut. E fetisul unui act de maternitate ratat. De ce atatea papusi, fiindca, dupa cate stiu, tu n-ai avut o copilarie nefericita?
AM: Uite si o intrebare cu un procent ridicat de normalitate!... Nu, nu am avut o copilarie nefericita si nici nu este vorba de un caz de maternitate ratat. E ca si cum ai spune ca Nabokov a scris Lolita pentru ca, probabil, undeva, inauntrul sufletului sau, zac ascunse sentimente pedofile. Artistul este prin definitie un receptor si, in acelasi timp, un transmitator al unui amalgam de date terestre si celeste. Nu este esentialmente necesar ca aceste date sa fie legate de o biografie personala. Subiectul papusilor e o oglinda a orfelinatelor din Romania sau din oricare alt colt al lumii, a mutilarilor la care poti fi supus la o varsta inocenta si extrem de frageda. Deocamdata, nu vreau sa dau mai multe de