Pe strada mea, intr-o curte, a crescut un brad. Il stiu de mai mult de treizeci de ani.
Ce brad frumos! Mandru, tintind tot mai sus, spre cer, atat de sobru, in verdele lui de cetina deasa. Cu unduiri si leganari atingea pamantul, cu crengile puternice de la poalele vesmantului sau de voievod, pastrand echilibrul trunchiului semet.
De la fereastra mea, vedeam peste drum un tablou minunat. In spatele unui gard obisnuit, bradul ocrotea casa vecinilor. Si sus, de varful bradului se prindeau ori soarele, ori norii care trageau trasura Domnului. Venisem de la spital. Diagnosticul - nici o indurare! Eram bolnava rau. Nu stiam de ce sa ma agat. Era prea multa suferinta pe capul meu. Mai mult zaceam in pat, cu ochii in tavan si asteptam hotararea finala. Si atunci am auzit pasarile cantand si mi-am amintit de brad. Ceva puternic, poate vointa mea si voia Domnului, m-au dus la fereastra. Se vedea bradul cu crestetul proiectat pe panza albastra a cerului. Pasarelele se dadeau in zeci de balansoare si cantau, cantau, pana noaptea tarziu. Bradul nu era niciodata singur. Concertele pasarilor, muzica bradului, au insemnat pentru mine un medicament pentru suflet.
Multe familii de vrabii isi aduceau puii sa se joace, sa se insoreasca sau sa se racoreasca, dupa cum era vremea, in ramurile lui. In brad nu urca nici un pradator si nu era nici o primejdie. Iar primavara era un vis! Cantau mierlele! Transmiteau atata bucurie si drag de viata, din zori pana noaptea tarziu! Tril dupa tril, chemari de iubire pana la soare, pana la nori, pana la marginea altor lumi. Le raspundeau alte triluri, de aproape sau din departari necunoscute.
Bradul parea cazut din Rai, cu zburatoarele lui cantarete. Era mandru si princiar. Si ce frumoasa devenise viata mea, cu o asemenea minunata tovarasie! Nu mai eram singura!
Dar a venit si sfarsitul! Intr-o zi am auzit drujba - sp
