În multe rânduri, Albert Einstein şi-a dat consimţământul să fie supus la diverse teste pentru a se descoperi sursa geniului său. Cercetătorii au perseverat şi treptat au găsit o modalitate de a-şi continua studiile şi după decesul "subiectului".

Fiecare persoană încearcă să înţeleagă cât mai mult din ceea ce se petrece în jurul său. Unii oameni au fost mai norocoşi – natura i-a înzestrat cu chemarea spre învăţătură de la vârste fragede. Aceşti oameni înzestraţi au fost catalogaţi de-a lungul timpului ca fiind genii.

Deşi dificultăţile de vorbire din copilărie nu-l recomandau pentru o astfel de etichetă, Albert Einstein este în prezent una dintre cele mai cunoscute personalităţi ale lumii. Pentru unii, personalitatea acestui om de ştiinţă confundă cu celebra ecuaţie "E=mc2", teoria relativităţii, sau bomba atomică. A reuşit să explice întregii lumi concepte inimaginabile până atunci, concepte care se derulau în mintea sa sub formă de imagini. Dar ce anume din creierul său declanşa aceste imagini? Iată una dintre marile întrebări care i-a măcinat pe neurochirurgi. De altfel, în 1955, după moartea lui Einstein, Thomas Stoltz Harvey, patologul care i-a făcut autopsia, a furat creierul geniului pentru a-l studia. Dar stadiul la care se afla medicina acelor timpuri nu i-a permis lui Harvey să-şi termine cercetările.

ÎN NUMELE ŞTIINŢEI. Patologul spera ca studiul creierului să dezvăluie rapid secretele minţii unui geniu. După părerea sa, diferenţele ar fi trebuit să fie majore şi evidente. Harvey a împărţit creierul în 240 de piese, pe care le-a conservat în celoidin şi le-a trimis celor mai cunoscuţi oameni de ştiinţă din întreaga lume. Prin 1985, Marian Diamond, doctor la Universitatea California, a comparat o secţiune din creierul lui Einstein cu alte 11 creiere umane şi a descoperit, în cazul savantului, un număr mai mare d