…nu eram chiar la capatul lumii, dar eram undeva pe-aproape. Prima localitate se gasea la vreo opt ore in jos pe rau – asta daca foloseai motorul canoei. Primul dispensar medical – cel din Pevas – la vreo zi distanta. Telefoane prin satelit n-aveam, nici statii radio si nici GPS. Ne aveam doar pe noi, un mohas usurel putrezit, doi chiorchini de banane, vreo trei-patru ananasi, o duzina de oua si doua canistre de benzina.
M-am trezit primul, putin inainte de sase si-am iesit de sub plasa de tantari. Ploaia statuse, iar rotocoale de negura inca se mai rostogoleau lenese pe rau. Pe rauri: in fata curgea Ampyiacu; in dreapta, Comejen (Raul Termitelor) se indrepta fara graba spre intalnire.
M-am gandit ca la intalnirea apelor ar trebui sa fie un loc bun de dat la peste si m-am zorit sa-mi pregatesc undita. Doar nu degeaba o carasem dupa mine atatea mii de mile, ridicand sprancene pe toate aeroporturile prin care trecusem (nu e o undita mare, dar nedesfacandu-se decat in doua bucati, n-o putusem vari in rucsacul de cala). Drept momeala am folosit initial niste pasta puturoasa, carata tocmai din State si incercata in White River, Indiana.
Iata-ma, asadar, pescuind si-n Amazon! Edmund Hillary, cucerind Everestul, cred ca s-a simtit la fel. Ma uit la undita si ma las napadit de fericire. (O luna mai tarziu, cu aceeasi undita, aveam sa pescuiesc rechini in Atlantic, undeva, pe coasta Virginiei de Vest. Singurul regret e ca n-am incercat-o si in Pacific, odata ajuns la Lima.)
Douazeci de minute mai tarziu, scoteam deja primul peste – un (fel de) somn, mai mult mustatile de el, dar suficient de bun – m-a asigurat Aukcoo – pentru a imbunatati micul dejun.
In jungla, nimic nu se pierde, totul se transforma.
Intre timp, tabara prinsese viata. Indienii taiau lemne, aprindeau focul, aranjau bagajele descarcate
