Unde supravieţuiesc vestigiile istoriei? În cronici şi arhive? În muzee? Da, însă nu doar acolo. În Bucureşti, relicvele trecutului sunt extrem de accesibile. Văzute ori necunoscute încă, ele compun o istorie secretă, adormită sub asfaltul pe care-l călcăm sub picioare.

Bucureştiul stârneşte un evantai de sentimente contradictorii: este iubit în aceeaşi măsură în care este urât, ba chiar dispreţuit. Acum ne văităm că este un oraş haotic, asediat kitch-os de zgârie-nori din sticlă şi oţel. Şi visăm nostalgic la vremea când Capitalei noastre i se spunea "Micul Paris". De parcă în primii ani ai secolului trecut aici ar fi fost Raiul pe Pământ, vitrină sclipitoare în care viaţa bucureştenilor se scurgea lin, împărţită între lux şi petreceri galante. Nimic mai fals. Idealizat până la limita mitologiei, "Micul Paris" n-a existat niciodată cu adevărat. La fel de falsă este şi imaginea larg răspândită despre Bucureştiul veacurilor trecute. Pe care îl vedem ca pe un târg patriarhal care dospea anesteziat sub crusta puturoasă a unui balcanism decadent. Toate la un loc şi fiecare în parte sunt doar păreri subiective, pe cât de răspândite pe atât de puţin reale. Vestigiile pe care arheologii le scot azi la lumină readuc la viaţă alt oraş: unul dinamic, levantin, dar şi european. Un oraş secret, de care ne despart câteva palme de asfalt şi multă, foarte multă istorie. Este Bucureştiul din secolele al XV-lea, al XVI-lea, al XVII-lea, al XVIII-lea ba chiar şi al XIX-lea un oraş creştin legat prin fire "oficiale", vizibile de Bizanţul turcit. Care comunica însă prin alte "canale", uneori pe faţă, alteori oculte, cu ţările vestice. Un oraş plin de contradicţii, egal, şi uneori chiar superior, prin mărime şi nivel de civilizaţie, celor din restul Europei.

În negura timpuluiBucureştiul din legendă începe ca într-o poveste, cândva... nu se ştie cân