Răzvan Exarhu: "Am descoperit că mulţi dintre oamenii pe care îi iubesc sau îi admir, chiar dacă sunt foarte departe în timp de acest moment, au printre afinităţile lor semnificative figuri pe care le aşez şi eu pe acelaşi piedestal."
Mai important decât avantajul de a fi putut trăi alături de nişte oameni pe care îi poţi cunoaşte doar din cărţi acum, mi se pare că rămâne puterea intuiţiei de a nimeri fără ezitare perechea perfectă. De exemplu, îmi place la nebunie de Constantin Argetoianu, una dintre cele mai interesante personalităţi încă ignorate ale istoriei noastre recente. Îmi place la fel de tare Mateiu Caragiale şi cred că audiobookul Craii de Curtea Veche, în lectura lui Andrei Pleşu, poate fi o idee bună de dar de Crăciun. Fac oricâte reverenţe în faţa Reginei Maria şi mi se pare perfect natural că un spirit strălucitor ca al lui Argetoianu a ştiut să înţeleagă natura miraculoasă a personalităţii Reginei. Pentru asta îl admir şi mai mult, aşa cum mă bucur să găsesc pasaje în ultimele însemnări de jurnal ale lui Mateiu Caragiale, în care îl descopăr pe Conu Argetoianu ca soluţie a tuturor relelor din ţară.
Listele astea pot continua la nesfârşit şi am folosit acest triunghi pentru că e cel care s-a dezvăluit cu câteva ore înainte să scriu. Nu mai punem la socoteală că dincolo de potrivirile astea mai mult sau mai puţin subiective sau aparent nesemnificative, există o probă de gusturi, alegeri, stil de viaţă, pe care acest tip de selecţie a simpatiei o trece destul de repede, pentru că aproape totul îţi confirmă aşteptările. În mod simetric, reciproca este perfect funcţională, oamenii pe care îi admiri detestă sau ironizează aceleaşi figuri, aceleaşi gesturi, râd de aceleaşi prostii sau lovesc în aceeaşi direcţie. Şi atunci apare întrebarea pe care arareori îndrăznim să o formulăm, şi atunci când o facem preferăm să nu o ducem până la
