Decembrie se apropie de sfârşit, la fel şi campania „Suflet pentru suflet“, desfăşurată de Fundaţia „Gazeta de Sud“. Au rămas de amintit mulţumirile noastre celor care s-au implicat şi bucuria oamenilor singuri, bătrâni sau bolnavi, peste 300 la număr, în casele cărora am intrat pentru câteva minute, în pragul Sărbătorilor, să oferim. „Cine-mi spune mie aşa? Cine mă strigă Venera?“, se aude glasul unei femei dintr-o cameră alăturată. Casa pare mai mult o anexă decât o locuinţă. De altfel, nu are decât o odaie, un hol-bucătărie şi o baie. Lângă ea însă se află alta mult mai încăpătoare, ce pare însă abandonată. Uşa de la intrare stă deschisă, un geam s-a spart, lăsând să pătrundă vântul şi ploile. În curte, scaune de plastic răsturnate, gunoaie împinse în pereţi, copaci crescuţi prin spărturile aleii. Casa e acum nelocuită. Bătrâna din „anexă“ are chiar şi intrare separată. Pe la ea mai trece doar asistenta socială. În fiecare zi, câte două ore. Bătrâna are ochi albaştri, încă frumoşi, ca şi celelalte trăsături ale feţei. Pe cap poartă un turban bleumarin. Deşi Venera e prenumele din buletin, nu-i spune nimeni aşa. Soţul a murit, la fel şi copilul, demult, după ce s-a născut. Stă singură, înghesuită laolaltă cu mobila şi cu hainele strânse grămadă în câţiva metri pătraţi şi cu amintirile unei vieţi ce pare mult îndepărtată. Reversul tinereţii Într-un târziu, din apartamentul de la etajul patru, sora doamnei Eugenia răspunde la uşă. Covorul e strâns de pe hol, iar pe scaunele şi măsuţele înguste stau vrafuri de cărţi. Două paturi sunt aşezate faţă în faţă. Unul pare de copil, îngust şi cu sfori suspendate de care sunt agăţate diverse hârtiuţe, ca nişte bileţele. În spate, icoane şi cărţi legate cu aţă. O mână de om stă cuminte, rezemată de perne şi acoperită cu o pătură, deşi în cameră e cald. Pe cap, are o căciulă lucrată, peste care e legat un batic. O vestă din lân