EVZ vă spune o poveste adevărată despre o femeie care nu mai are casă şi nici nu primeşte alta pentru că nu e căsătorită, handicapată şi n-are copii. Are doar o sacoşă.

V-aţi săturat de ştirile cu politicieni care nu mai ştiu nici câte case au, nici unde? Vă enervează reclamele la credite pentru apartamente din care vă zâmbesc fals actori de duzină care se prefac fericiţi? Vă propunem o revenire în lumea reală, cu oamenii ei trişti, care au pierdut tot, pentru care Dumnezeu ia forma concretă a unui adăpost de frig sau a unei supe calde.

E destinul chinuit al unei doamne care nu are nevoie să scrie - ca Elena Udrea pe blog, în latină – că toate ale ei le poartă cu ea. Georgeta Toma are 54 de ani şi o sacoşă în care plimbă totul printr-un Bucureşti mizerabil, printre oameni plictisiţi şi grăbiţi, incapabili să înţeleagă o iotă din tragedii. Pentru Georgeta Toma, bunurile personale se numără simplu: două prosoape, o pijama, o fustă şi cinci bluze. Atât.

Viaţa în trei schimburi

Povestea ei începe la vârsta inocenţei: 17 ani. În 1971, Georgeta Toma era o adolescentă săracă într-o familie cu şase copii dintr-un sat românesc (întâmplător Mihăileşti, Buzău; putea fi oricare). Opţiunile nu erau prea multe în socialismul românesc, care se dezvolta fervent multilateral. Soarta a adus-o în „marele oraş”, ca muncitoare la fabrica de pâine Titan. Dacă muncitorii de la fabrica de pâine Titan şi-ar scrie memoriile, titlul ar fi previzibil: „Viaţa în trei schimburi”.

Apoi, la fel ca în „Liceenii”, au urmat altele şi altele: s-a transferat la „Arta Modei”, apoi a naufragiat, inevitabil, la APACA, portul marilor speranţe moarte. Aici s-a înscris pe listele de locuinţe. Pe listele de la APACA, locuinţe se dădeau numai familiilor cu copii. În 1985 s-a mutat cu chirie într-o casă de pe Baba Novac. Avea două camere ca vai de ele, fără