Se spune că pentru păcatele părinţilor plătesc copiii. Pentru păcatele anilor de dictatură ceauşistă plătesc încă prea mulţi copii, chiar şi acum, după 19 ani de la Revoluţie. Sunt copiii infectaţi cu HIV în „Epoca de aur”. Adolescenţii cărora li se dă acum verdictul „HIV pozitiv”.

Hibakusha (aşa cum sunt numiţi japonezii afectaţi de radiaţiile bombardamentelor atomice din 1945) României de azi sunt copiii pe care Ceauşescu şi-i dorea în număr cât mai mare pentru propria fală. Pentru a fi stăpân peste un popor cât mai numeros. Tinerii de azi sunt acum victimele lipsurilor crunte din spitalele comuniste, în care, în ultimii ani, injecţiile se făceau cu seringi şi ace nesterilizate. În care transfuziile se făceau fără ca sângele să fie testat împotriva HIV.

Sunt tineri cărora dreptul la visare le-a fost sacrificat în schimbul mândriei prosteşti de a avea o Casă a Poporului mai mare decât Pentagonul. Cei care prin suferinţa lor surdă aşază România pe un ruşinos loc doi în Europa în topul infecţiilor pediatrice cu HIV. S-a ajuns în situaţia în care suntem singura ţară din lume în care numărul cazurilor de HIV/SIDA la copii este mai mare decât la adulţi.

Mai mult de 70% din copiii şi tinerii care au fost infectaţi cu HIV între 1985 - anul în care a apărut în România primul caz - şi 1990, anul în care au avut loc cele mai multe infectări, trăiesc acum o dramă dublă. Aceea de a fi condamnaţi nevinovaţi la moarte fără termen şi drama izolării. Rejectaţi de ignoranţa şi egoismul feroce al celor din jur care nu înţeleg că SIDA este o boală cu care se poate trăi, cu care se poate convieţui.

Şi totuşi, ei sunt tinerii pe care avem obligaţia să îi ajutăm cu aceeaşi pioşenie şi recunoştinţă cu care susţinem Eroii Revoluţiei sau veteranii de război. Pentru că ei sunt cei sacrificaţi de neputinţa noastră din trecut.

@N_