Miercuri, înspre seară, la sediul Colegiului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii a avut loc o întâlnire „in memoriam Constantin Ticu Dumitrescu“, fiind lansat şi unul dintre volumele de amintiri pe care fostul senator nu a apucat să-l vadă tipărit.
În clădirea impozantă de pe Matei Basarab, într-o sală de la parter, s-au strâns mai mulţi dintre prietenii fostului părinte al CNSAS, foşti deţinuţi politici, cercetători şi istorici mai tineri, disidenţi vechi şi un mănunchi de ziarişti. S-au proiectat imagini din filme documentare, s-a vorbit despre onoare, despre demnitate, şi toate celelalte cuvinte despre care nu mai vorbeşte nimeni.
Nu l-am cunoscut pe Ticu Dumitrescu, ştiu despre el ce ştie toată lumea: că s-a bătut încrâncenat şi consecvent pentru deconspirări. Că i s-a reproşat întotdeauna că n-a făcut nicio zi de carceră, fiind un deţinut model. Că a muncit bine în comunism, fiind şi decorat într-un gest propagandistic menit să arate că s-a vindecat de „ţărănism“. La întâlnirea de miercuri s-au strâns mai multe figuri importante din societatea civilă a anilor ’90, şi foşti lideri ai Convenţiei Democratice (un proiect politic eşuat şi un program moral încă vital).
Ana Blandiana a citit un text emoţionant, cu vocea ei care te face să tremuri. Ion Caramitru a rostit grav câteva versuri. Şi s-a vorbit mult despre reperul Ticu Dumitrescu. Când totul părea deja spus, un fost deţinut politic a luat cuvântul redimensionând imaginea fostului ţărănist: „Eu sunt din generaţia tânără de deţinuţi. Promoţia 1956. Oameni buni, eu am cunoscut şi un alt Ticu Dumitrescu, pe care lumea nu-l ştie. Omul care nu iubeşte animalele acela nu e om. Nu pot să uit cum a avut grijă Ticu de căţeaua din curtea Asociaţiei noastre când aceasta a născut, nu pot să uit că era înnebunit după pisicuţe“. Am aflat că a avut una la birou, şi alta acasă.
