PESTE TIMP • JURNALUL UNUI DRUM ÎN AUSTRIA CU BĂIATUL MEU
Îmi amintesc în ce eroare a fost silită să trăiască generaţia contemporană cu Beatles-ii a estului Europei. Parcă nimeni nu voia să înţeleagă identitatea de ţel dintre revoluţionarii sociali de pretutindeni şi revoluţionarii artei.
Beatles-ii erau consideraţi tipici pentru decadenţa Occidentului. Ei, care, văzuţi cu ochiul liber şi ascultaţi cu sufletul liber, reprezintă tocmai renaşterea unei lumi, spălarea ei de crima dezumanizării, ei, care întruchipează democratizarea culturii, ei, care nu s-au temut să se adâncească în nebunia unui sunet pur, tocmai ei ajunseseră să pară unor ideologi crispaţi şi găunoşi decadenţa.
Şi îmi mai amintesc ceva, ceva foarte important din domeniul psihologic, în legătură cu felul cum obişnuiam noi, prin aceste părţi de lume, să vorbim despre dispariţia lumii capitaliste. Luându-ne cu vorba, noi uitasem să distingem între forma de existenţă capitalistă şi oamenii care trăiau în acea lume. Doream noi oare să dispară lumea cu totul sau numai relaţiile nedrepte din cadrul ei?
De fapt, filmul "Beatles-mania" cuprinde secvenţe definitive ce ilustrează şi vor continua să ilustreze încă multă vreme ideea de popularitate a artei.
Ne aflăm la Londra. Cântă Beatles-ii. Sala e în delir. Beatles-ii sunt tunşi scurt, sunt nişte băieţoi care au prins mişcarea unei civilizaţii încremenite şi-i cer socoteală.
McCartney, Harrisson, Lennon şi Ringo îşi ocupă locurile pe scenă, în vacarmul unei Londre care nu mai seamănă cu ea însăşi.
Ca Venus din Milo e păzită formaţia Beatles de poliţie. Să n-o fure cineva. Să nu dispară în fierbinţeala unei adoraţii excesive. Să nu se stingă acest mit şi-n acelaşi timp să nu se stingă această sursă de diversiuni care e Beatles. Pentru că – trebuie s-o spunem – în af
