ILUSTRAŢIUNEA ROMĂNĂ, DECEMBRIE 1938
Era un om gârbovit mai mult de necazuri decât de ani. De unde venea, nimeni nu ştia! În satul acela pierdut în văile Pirineilor, unde viaţa, pământul şi oamenii au aceeaşi asprime, străinul fusese primit cu o uimitoare îngăduinţă...
Ciubotarul spunea că se numeşte Yves şi că vine dintr’un ţinut îndepărtat, unde e numai ceaţă şi frig tot anul şi unde fumul şi funinginea din coşurile de fabrici întunecă şi mai mult lumina soarelui. Acolo, în ţara lui depărtată, se întâmplase pe semne ceva şi gonit de întâmplările vitrege, Yves ciubotarul şi-a luat nevasta, bocceluţa cu unelte şi a plecat în lumea largă să-şi caute norocul.
UN SAT ASCUNS. Se lăsase o iarnă cumplită la munte... cu pântecul greu de viaţa nouă ce rodea în ea, femeia abia mai putea urca. Era slabă, palidă şi picături de sudoare îi îngheţaseră pe frunte. Veneau dintr’un târg din vale, unde zadarnic încercaseră să găsească de lucru. Acolo, printre oamenii din vale, Yves aflase că un alt ciubotar, din satul pierdut în brădet şi stânci, murise, şi oamenii de acolo aveau nevoe de un meşter să le dreagă ciubotele şi să croiască din piei fragede de căprioară ciuboţele pentru femeile lor.
Dar, bagă de seamă! spusese străinul. Muntenii sunt oameni răi, nu ştiu dacă să o primească un venetic printre ei!
Totuşi Yves şi nevasta lui porniseră la drum.
Pe culmile sterpe unde viscolea cu furie, femeia istovită, care purta povara cu sine, abia mai putea înainta.
Yves o încuraja:
Iată luminile caselor din sat! Acum ajungem, găsim un adăpost cald şi poate vreo femeie pricepută te va ajuta la naştere...
OAZA DE LUMINĂ. Când, în cele din urmă, ajunseseră pe uliţa satului, femeia istovită bătu la prima ferestră luminată. Dinăuntru se auzeau voci vesele şi cântece de sărbătoare. Era o
