Diferenţa nu-i doar la dicţionar, ci şi la banii cu care se statuează poziţiile în gaşcă

M-am născut şi am copilărit într-un cartier, nu într-o mahala. Cartierul e o comunitate bine definită, cu o anume conştiinţă a alcătuirii sale. Mahalaua e o vraişte umană. Golanii din cartierul meu aveau un limbaj vitriolat, spurcat şi primitiv, se mai spintecau între ei la barbut şi pentru femei, dar nu ajungeau niciodată la revolver şi la crimă. Nu se constituiau niciodată într-o structură mafiotă dură, cu legi interne teribile, fiindcă erau fuduli şi individualişti. Golanii ţin de o gaşcă, însă nu şi de un şef.

În vorbirea liberă, de gaşcă, din înregistrările DNA, i-am recunoscut, cu un pic de melancolie tîrzie, pe golanii cei mari ai cartierului meu. Golanul are gură bogată şi rea, e om de cuvînt numai cu alţi golani, se dă unic pînă şi la closet, se laudă cu regulile sale de viaţă, iar cînd e la ananghie face urît. La Kalaşnikov însă nu ajunge niciodată. Golanul căzut e de toată sila, pentru că nu are nici un pic de demnitate. Nu că ar fi avut-o, cînd era în bani, dar la calicie asta se observă întîi, un caracter mic şi de tot rîsul. În cartierul meu, golanii scăpătaţi mai şi cerşeau.

Fotbalul nostru colcăie de golani. Cei cîţiva ambiţioşi din provincie, care au venit cu un nume bun şi urcă în prima Ligă cu o idee de moralitate dobîndită în familie şi în anturajul de tîrg în care s-au format, îşi dau curînd seama de cultura de gaşcă din fotbalul bucureştean. Unii se contaminează imediat de la interesele găştii, alţii luptă să-şi păstreze mersul drept, dar ştiţi cum e: chiar dacă nu calci în rahaţi, cînd sînt la tot pasul şi trebuie să mergi împleticit, începi să puţi.

În dialogurile de şanţ şi de pîrnaie dintre Gigi Becali, Piţurcă, Mititelu, Lăcătuş, Doboş şi Rădoi am regăsit scene clasice din repertoriul de stăpîni ai campionatului al unor Pinalti