CAS este un loc unde mă simt acasă. Cred că proiectele au început acum vreo 15 ani, pe cînd încă nu exista instituţia, dar începeau să se adune oamenii. Apoi, la un moment dat, a apărut primul proiect de anvergură, care ne-a permis să ne întîlnim la cîteva săptămîni o dată, cu frenezie, însoţiţi fiecare de îngerii şi demonii personali şi uitînd în lungile nopţi de cîrciumă, motivul - devenit pretext - pentru care ne adunaserăm. Tîrziu, cînd am încetat să ne mai vedem, prinşi în alte proiecte şi servituţi în ţările noastre şi ale altora, ne-am dat seama că deveniserăm prieteni. Proiectele care ne adunaseră rămăseseră în urmă şi ani de-a rîndul am înotat senini în prietenie ca într-o mare de argint pe noapte cu lună. Mai simţeam această mîngîiere catifelată pe piele atunci cînd am coborît, în urmă cu cîteva zile, din avion şi m-am îndreptat spre CAS.

- Acum trebuie să plec, am venit numai să te văd - mă îmbrăţişă P.

- Acum a devenit şi preşedinta Fundaţiei X, care sărbătoreşte diseară zece ani... - îmi explică I.

- A, înţeleg... Rămîne atunci pe data viitoare.

- Pe data viitoare... - îşi luă P., neconvinsă, rămas-bun.

- Lăsaţi-mă să plătesc eu - insistă I.

- Fii serios, plătim ca de obicei! - insistăm noi.

- Măcar aşa, ca mulţumire...

- Ca mulţumire? - se minunează S. Tu ai făcut toată munca, noi ar trebui să-ţi mulţumim!

- Nu-i aşa... Voiam să vă mulţumesc că am stat de vorbă. În ultima vreme nu prea mai am cu cine să vorbesc...

Mă uit mirat în ochii lui I. E cel mai puţin sentimental dintre noi şi aceste vorbe nu i se potrivesc. Dar este sincer, nu mă pot îndoi de aceasta. E tăcere şi ne uităm minute în şir în fundul halbelor de bere, fiecare cu gîndurile sale.

- Unde ai fost? Te-am aşteptat să mergem să mîncăm ceva - îl întîmpin eu pe S. Am rămas numai noi doi şi peste cîteva ore S. trebuie să mea