Ca jurnalist, ai de multe ori un pistol în mînă. Unii au un pistol cu apă. Alţii - cu zoaie. Cei mai solizi, liderii de opinie, au puşca cu lunetă, cu gloanţe adevărate, care pot doborî omul de pe soclul statuii, nu doar din funcţie. La ştiri primeşti mitraliera, cu care, dacă nu eşti atent, poţi să dai jos şi-o bancă, o carieră, un nume.
Avem, s-ar putea spune cu un clişeu, o mare responsabilitate ca jurnalişti. Putem să distrugem o familie sau doar să-i facem o zi proastă soţiei. Putem trimite un om măcar în arest, prin mecanismul cel mai simplu, acela de a pune presiune publică pe procuror, poliţist, judecător. Putem absolvi de vină prin tăcere şi putem albi cîteva păcate (99, nu toate!, ca detergentul acela). Nu putem schimba lumea, însă putem arăta cu degetul într-un colţ al ei, în prealabil frumos iluminat de un regizor cu experienţă.
Şi cîteodată mai greşim. Nu dăm erată însă, că ocupă spaţiul în ziar. Ne e greu să acceptăm un drept la replică: asta ştirbeşte mitul infailibilităţii. La fel ca Papa, e suficient c-am fost de acord odată că Pămîntul se învîrte în jurul Soarelui. N-o să repetăm în fiecare zi că ăsta e adevărul şi că publicul ar face bine să ignore cîteva fragmente din Geneză. A fost în numărul din aprilie, e suficient, nu ştiu ce mai doresc astronomii!
Cu cîtăva vreme în urmă, un amic de-al meu s-a întîlnit cu fratele unui celebru condamnat. Mi-a transmis, cu ocazia asta, că nu-mi poartă pică, dar nu mai poate ierta că "l-am băgat în puşcărie" pe fratele lui. Expresia mi s-a părut stupefiantă: tot ce făcusem era să relatez scandalul dintr-un orăşel în care un cetăţean aflat într-o funcţie publică era anchetat de DNA. Percepţia era însă alta în familia celui anchetat: dintr-odată, toată lumea era un duşman, implicat direct şi personal într-o vendetă... Iar ziariştii, fireşte, sînt primii pe listă. Ca omul care îşi bate soţia,
