Am scris aici, nu de mult, despre o carte încîntătoare a lui Pierre Bayard, Comment parler des livres que lâon nâa pas lus? (2008), despre care am auzit că ar fi fost tradusă în româneşte. Împins de o normală curiozitate, am căutat alte cărţi ale lui Bayard. Am găsit - şi le-am devorat instantaneu - două: Lâaffaire du chien de Baskerville (Minuit, 2008) şi Qui a tué Roger Ackroyd? (apărută tot la Minuit în 1998 şi reluată în format de buzunar, la aceeaşi editură, în 2008). Mare amator de romane poliţiste, nu puteam să nu fiu atras de titluri. Mai ales că atît Cîinele din Barskerville al lui Conan Doyle cît şi Cine l-a ucis pe Roger Ackroyd? de Agatha Christie se numără printre favoritele mele. Oricît de bine aş şti cele două romane, lectura propusă de Pierre Bayard e una care - ca să zic aşa - îţi taie răsuflarea şi te lasă perplex. Şi asta fără ca, aparent, să trădeze în vreun fel textul original. Ca în romanele poliţiste, soluţia se află la îndemîna cititorului, numai că e o soluţie ascunsă abil. Cînd o descoperi, constaţi că se află, de fapt, la vedere, precum scrisoarea furată a lui Edgar Allan Poe. Numai că e prea tîrziu: autorul îşi încheie demonstraţia şi ne dezvăluie, el, misterul.
E vorba, în fapt, de o lectură strict textuală, în litera cea mai fidelă a textului. Prezumţia lui Bayard este că Agatha Christie şi Conan Doyle s-au gîndit în fapt la alt deznodămînt, iar dacă nu s-au gîndit, i-a luat - cum se zice - textul pe dinainte. Interpretările lui Bayard respectă canonul binecunoscut al lecturii: echilibrul între adevărul textului şi libertatea lectorului. Echilibru fragil, greu de atins. Şi, după cum vedem, echilibru schimbător.
Cum procedează Pierre Bayard? Să luăm Afacerea cîinelui din Baskerville. Reia, răbdător, lectura romanului. Îl recitim odată cu exegetul. Acesta face lungi digresiuni, totdeauna interesante, despre psihanali
