Am cunoscut odată un grec pe nume Andreas care nu se comporta deloc ca un grec. Ceea ce mi l-a făcut foarte simpatic, pentru că îmi plac oamenii care nu respectă clişeele despre poporul lor. Andreas era diplomat de profesie, eficient ca un britanic, organizat ca un neamţ şi blond ca amîndoi (de fapt, cum sînt britanicii şi nemţii care nu se abat de la clişeu). Ieşea rar din costum, în ciuda verii americane prin care ne plimbam. Pe de altă parte, l-am întîlnit pe Vasili, care e cel mai "grec" personaj posibil. Dacă te întîlnea în campus, te lua aproape pe sus la masă, te întreba cum mai stai cu femeile şi dacă vei fi la nu-ştiu-care-petrecere. Vasili era genul de personaj care la petrecere poartă un tricou pe care scrie "FBI - Female Body Inspector", stă la uşă şi cere fetelor să-l lase să-şi facă meseria. Nimeni nu se supăra, pentru că Vasili zicea mereu "Sînt grec, aşa sîntem noi". A fi grec e cea mai tare scuză posibilă. Pe lîngă că era grec, Vasili era doctorand în relaţii internaţionale la LSE şi părea că ştie pe toată lumea din campus.
Mi-am amintit de aceşti greci atît de diferiţi pentru că am auzit lucruri similare de la ei. Andreas mi-a spus că Grecia e o ţară profund neînţeleasă, că lumea se gîndeşte imediat la plaje, muzică şi siestă, dar Grecia reală are adînci frustrări sociale, meritocraţia e strangulată de birocraţie, statul promite mult şi face puţin şi oamenii nu au încredere în guvern, autorităţi şi nici în vecini. La rîndul lui, în poate singurul moment cînd l-am prins serios, Vasili mi-a zis cam aceleaşi chestiuni, într-un limbaj ceva mai violent şi radical. Nu avea nici o intenţie să se întoarcă în Grecia, pentru că acolo nu poţi să faci nimic, pentru că nu e loc de bătrîni, care controlează totul şi privesc cu suspiciune pe oricine nu e în sistem. Universităţile - care erau oful său, Vasili dorind să predea în viitor - sînt pur şi simp