Educaţia deţinea, în ecuaţia ideocraţiei comuniste, un rol central. Mai mult decît o încercare de a modifica datele materiale ale realităţii, regimul comunist - şi cel românesc nu face excepţie de la regulă - a avut ambiţia de a propune o alternativă la tipul uman tradiţional-burghez. De aici, un accent pe retorica şi instituţia învăţării. De la Lenin şi Stalin pînă la Nicolae Ceauşescu, vocaţia tiranilor moderni a fost aceea de călăuzitori către lumină ai maselor. Din acest punct de vedere, nu este un accident faptul că 1948, primul an republican, oferă României Populare o nouă lege a educaţiei, naţionalizarea şi Constituţia. În maniera aceasta, conducătorii de partid şi de stat marcau relaţia dintre structură şi suprastructură ca fiind una capitală în noua ordine politică. Desfiinţarea Academiei, noul manual Roller, epurarea universităţilor erau gesturi ce indicau natura autentic-totalitară a RPR. De data aceasta, rămăşiţele burgheze aveau să fie eliminate.

Iată de ce, de-a lungul întregii sale istorii, democraţia populară/socialistă românească a fost obsedată de etalarea succeselor obţinute pe frontul muncii intelectuale. Alfabetizarea este, mutatis mutandis, o electrificare a minţilor. Educarea maselor este modalitatea ce oferă şansa accesului la un nivel al interiorităţii şi mentalităţilor. Distincţia dintre totalitarism şi democraţia liberală rămîne cardinală: spre deosebire de societăţile plurale, educaţia comunistă nu va fi dedicată promovării unui ideal al autonomiei individuale, ci se va integra unui proiect politic care pune accentul pe masificare şi anihilarea spiritului critic. Efectele benefice ale promovării învăţămîntului de masă se cer integrate unui context care este cel al întăririi controlului ideologic asupra societăţii: prin eradicarea analfabetismului, regimul comunist atingea un dublu obiectiv. Pe de o parte, îşi proba capacitatea d