Era inevitabil ca realitatea (şi ideologia) globalizării să readucă în prim-plan problema, mai veche, a universalităţii. Ambele au dificultăţi cu integrarea diferenţelor tribale, a particularismelor de tot soiul. Întrebarea care se pune este, cu alte cuvinte, cum să unifici planeta fără să o decolorezi şi, pe de altă parte, cum să păstrezi culorile locale fără să subminezi coerenţa necesară a unei lumi în care distanţele sînt tot mai nesemnificative, iar graniţele tot mai convenţionale. Cercetările asupra mediului dovedesc, zi de zi, că ceea ce se întîmplă în fiecare punct de pe glob afectează ansamblul şi că, prin urmare, nu poţi lăsa fragmentul rebel la voia întîmplării. Numai că, odată cu imperativul intervenţiei, se deschide amplul contencios al legitimităţii ei. Cînd, în ce limite, sub ce tutelă se poate interveni? Este modul de viaţă occidental singurul candidat posibil la universalitate? Şi dacă sînt de luat măsuri prompte pentru corecţia derapajelor legate de mediu, putem lua, cu egală îndreptăţire, măsuri de ajustare a sistemelor politice diferite de ale noastre? E democraţia parlamentară potrivită cu orice tip de civilizaţie? Gandhi - ca să dăm un singur exemplu - era de altă părere. Cît de raţional este, în acest caz, să ne ocupăm cu elvetizarea Irakului?

Pentru salvarea vieţii pe pămînt, conştiinţa "umanităţii" noastre solidare nu mai pare să fie suficientă. Umanitatea e prea diversă şi are dreptul să fie aşa. Ar trebui deci să găsim un alt concept al eventualei şi necesarei noastre acţiuni comune. Jeffrey Sachs propune să înlocuim "umanitatea" cu "specia": pentru a ne califica pe termen lung, trebuie să realizăm unitatea speciei, adică să ne punem problema supravieţuirii la nivel zoologic. Un chimist olandez, Paul Crutzen, laureat al Premiului Nobel în 1995, s-a gîndit să dea perioadei în care ne aflăm un nume nou, asemănător cu acela al erelo