S-a întâmplat în 1998. Oficial, virusul şi-a făcut loc în organismul său „printr-un ac nesteril“. Aşa a sunat declaraţia oficială. Părinţii au aflat târziu, când copilul a ajuns în clasa a VII-a. „Peste un timp, au fost nevoiţi să-mi spună şi mie. N-am înţeles prea bine ce însemna HIV. Am priceput doar că nu e de glumă. Cel mai ciudat a fost că trebuia să tac. Să nu afle nimeni. Nici măcar cu sora mea nu trebuia să vorbesc....“. O să-i spunem, simplu, Ana. Este unul dintre cei 10.500 de copii infectaţi cu virusul HIV, în perioada ‘87-’89, imediat după naştere, în spitalele din România. Prea multe lucruri nu s-au declarat nici atunci, nici acum. Oficial, nimeni nu şi-a asumat o vină pentru ce s-a întâmplat, într-un timp atât de scurt, în oraşe diferite ale ţării. Ana are acum 20 de ani. O parte din ei i-a petrecut prin spitale. În ceilalţi, a devenit dependentă de medicamente. „Eram prea mică atunci să mai ţin minte ce se petrecea. Dar mama îmi povesteşte că până la trei ani am stat numai prin saloane. Pe la zece, am avut un accident. Eram la bunici, la Roşiori, şi am căzut din leagăn. Ţeasta era aşa lovită încât medicii au spus că nici nu mai are rost să ne internăm. Mandibula era desprinsă, osul din stânga era făcut zob, iar la cap, cu trei milimetri lovitura n-a fost fatală. Cineva s-a încumetat, am făcut tomograf, apoi au urmat şase operaţii. Am avut dinţişorii cusuţi, ca să se fixeze mandibula. Am tras câţiva ani buni cu problema asta. Am avut parte numai de belele. Superofertă!“. Râde. Are un aer degajat, dar, dincolo de calmul vorbelor, are maturitatea unui adult crescut cu suferinţă, în necazuri. „Nu ţes vise“ Pe Ana am cunoscut-o undeva în oraş. Un tânăr ca oricare altul, poate un pic prea serios sau poate doar percepţia mea a fost de vină. „N-am nimic deosebit. Sunt ca şi ceilalţi, poate în plus dorinţa de a trăi, de a experimenta, de a preţui ceea ce mi se