S-au împlinit ieri, 19 ani de la Revoluţie. După aproape două decenii, nimeni nu ştie cu adevărat ce s-a întâmplat, cine a tras în cei care, cu piepturile dezgolite, şi-au dat viaţa pentru libertate şi au intrat în istorie ca martiri.

Eram copil pe atunci. Nu aveam nici opt ani. Ţin minte că abia mă făcuse pionier. Purtasem cravata vreo două luni. Eram acasă toţi, strânşi în jurul focului din bătătură, unde părinţii mei topeau jumările. Îmi amintesc cum a intrat pe poartă bunicul meu din partea tatălui şi ne-a dat vestea. Chiar dacă nu înţelegeam mare lucru atunci, îmi amintesc perfect cuvintele lui: „N-aţi auzit? A fugit Ceauşescu!", iar pe feţele părinţilor mei s-a aşternut mirarea. A urmat un şir de întrebări fireşti: cum?, când?, unde? şi ştiu că am dat fuga la televizor. Deşi în mod normal, nu trebuia să avem program la ora aia, Televiziunea Română transmitea încontinuu imagini cu mulţimea din stradă. În răstimpuri, se auzeau rafale de mitraliere. Nu pot să spun că am văzut în direct oameni seceraţi de gloanţe. Efectul rafalelor l-am văzut apoi, tot prin intermediul imaginilor transmise la televizor: familii plângându-şi morţii aşezaţi ordonat, rânduri-rânduri, cu mănunchiuri de lumânări la căpătâie.

Copil fiind, nu am simţit atât de acut constrângerile comunismului, însă îmi aduc aminte că părinţii mei au fost chemaţi la şcoală, unde li s-a atras atenţia că spuneam bancuri interzise. Le auzeam probabil în casă. Îmi aduc aminte şi că mama şi tata vorbeau în şoaptă despre situaţia ţării. Nu ca acum, când avem voie să spunem tot ce gândim, în gura mare. Nu înţelegeam de ce se şuşoteau. Prima mea reprezentare a noţiunii de libertate datează tot de pe 22 decembrie, când colectivul de la Întreprinderea Agricolă de Stat, lângă care am crescut, a dat jos de pe pereţi tablourile cu Ceauşescu, pe care le-a spart în stradă şi le-a ars alături de toată bi