2 ianuarie 1989. Zi fără culoare, ameţită, după o noapte fără bucurii a Revelionului, răgaz pentru autor de dureroase aduceri aminte din cei cinci ani petrecuţi în gulagul din buricul Bucureştiului, el însuşi un oraş trist, fără lumini, cenuşiu, cu o populaţie deznădăjduită, care a doua zi o lua de la capăt fără speranţa vreunei schimbări.
IOAN POPA: "A trecut un Revelion trist, lipsit de orice strălucire… Uneori mă plimb prin Casă şi-mi spun: aici a lucrat cutare, aici cutare… Uneori, în puterea nopţii, ai impresia că sus, în bezna sălilor uriaşe, se aud gemete şi că sufletele lor nemângâiate cutreieră încă schelele… Într-una din ultimele zile ale anului, a venit ordin să se dărâme un stâlp uriaş de beton de la subsol, care trebuia refăcut. Ciocanele pneumatice au intrat în el. După două ore de muncă a ieşit la vedere cadavrul unui ofiţer. Stema caschetei lucea sinistru în lumina reflectoarelor. Toată lumea a fost îndepărtată imediat şi nimeni n-a mai auzit ce s-a întâmplat. Probabil că ofiţerul supraveghease de unul singur turnarea betonului şi alunecase în cascada ucigătoare. Sau, mai ştii, poate că se lăsase să alunece… Se prea poate, iarăşi, să-l fi văzut cineva, dar să nu se fi oprit lucrarea ca să nu se piardă timp. Timpul costă!".
Despărţiţi de familii, mii de oameni "au eşuat" în divorţuri, mii de copii au rămas fără taţi, din cauza programelor de lucru inumane. Mulţi au sfârşit în "mod nedemn", mărturiseşte autorul, căzuţi de pe schele, acoperiţi de straturi de pământ surpat, înecaţi în bazine, striviţi de roţile utilajelor. Mulţi dintre ei s-au sinucis, victime ale capriciilor unor colonei zeloşi, ale unor generali şi miniştri fanatici.
IOAN POPA: "Îi ţin minte pe fiecare, îi văd în faţa ochilor. Iată de ce m-a întristat despărţirea de ei. Unii au plecat dintre noi în condiţii tragice şi înainte de vreme. Brăi
