Daniel Sandru Nu e prima data cand Iliescu a fost contestat. Lucrul acesta s-a intamplat inca din 1990, cand "emanatul revolutiei" nu se afisa chiar direct in situatii care sa-l fi pus fata in fata cu istoria empirica. Pentru cei precum Ion Iliescu, cel care, foarte probabil, si astazi crede, pe urmele lui Marx si Lenin, ca detine adevarul absolut despre evolutia sociala, istoria se face la secret, astfel incat sa asigure un topos idealizat, pe tipar triumfalist, celor care o produc in spatele usilor inchise.
Pentru ei, istoria are rolul de instrument al justificarii propriilor pozitii de putere. Iliescu a parasit puterea - finalmente - crezand ca si-a asigurat un loc in manual, in pofida contestarilor care survin mai ales dinspre acele mari intrebari care inca exista cu privire la evenimentele din 1989. Ceea ce a neglijat Iliescu este insa ca nu atat istoria idealizata si triumfalista, cat aceea obisnuita, concreta, va fi cea care, de aici incolo, ii va juca feste si-i va pune la indoiala locul pe care il crede garantat. Ca atare, imi pare ca ceea ce s-a intamplat in aceste zile, cand tatucul tranzitiei dinspre comunism spre democratia originala a fost huiduit si "pupat" cu monede si oua se inscrie in acest curs al istoriei concrete. E foarte probabil ca batranul bolsevic a simtit o oaresice doza de umilinta. E la fel de probabil, insa, sa nu o fi resimtit deloc si sa se poata considera in continuare un om ce are constiinta impacata. Ca oameni care s-au simtit umiliti de locul ocupat de el in arhitectura postcomunista, dupa ce a propovaduit si facut posibil comunismul de model stalinist, inainte de 1989, vad altfel lucrurile, mai are inca vreme sa i-o demonstreze istoria empirica. Asta doar daca, de acum incolo, Iliescu va mai avea chef sa-si plimbe impacata constiinta revolutionara pe la manifestari in contextul carora se poate trezi ca va fi, d
