EVZ a publicat ieri, în 14.800 de semne, istoria a 34 de africani care au venit să fie şoferi de taxi în România. Nu s-a scris totul despre congolezii seduşi cu câte 400 de dolari pe lună de Fly Taxi şi abandonaţi în frig, în uniforme subţiri.
Ancheta e o specie jurnalistică rece, nu lasă loc de revoltă. Fragmentele emoţionante, care-ţi strâng stomacul într-un ghem de furie, se salvează în fişiere separate şi se păstrează pentru mai târziu. De multe ori, nu mai ajung să fie publicate.
Povestea congolezilor e, în egală măsură, tragedie şi comedie. Au zburat mii de kilometri dintr-o ţară de mâna a treia pentru a lucra într-o ţară de mâna a doua (cu indulgenţă). Cunoştinţele lor despre România se înghesuiau în două cuvinte antagonice: „Ceauşescu“ şi „Europa“. Era înspre toamnă, mijeau zorii şi ei semnau contracte de muncă în cu totul alţi termeni decât înţelegerea de la Kinshasa.
Colaborarea pentru aducerea şoferilor developează un absurd cum doar prietenia româno-congoleză putea naşte. Povesteşte primul secretar al Ambasadei Republicii Democrate: „Au adus 34 de băieţi, toţi cu carnete, dar jumătate dintre ei nu ştiau să conducă! Am fost la Fly şi am întrebat cine i-a recrutat. Românii ziceau că aceia care ştiau să şofeze au fost aleşi de ei. Am sunat în Congo: de acolo ne-au zis că românii i-au ales pe cei care nu ştiau!“. Pe şoferii care habar n-aveau să conducă i-au învăţat nişte taximetrişti români, undeva în Bucureştii Noi, într-un poligon improvizat, cu jaloane din sticle de suc. Acum înfruntă jungla de pe şoselele Capitalei, cu îndemânarea dobândită repede, pe un câmp.
Prima dată ne-am întâlnit cu unii dintre şoferi într-un hipermarket, printre magazine de lux. Africanii le priveau nepăsător. Tot ce câştigă (700 de lei) trimit în ţară. Cel mai greu a fost când Mbongo Pasi a fost spitalizat pentru dureri la coloan
