Fetiţei cu ochi mari, negri şi păr şaten destinul i-a hărăzit o viaţă deosebită. Pentru părinţi, vorba ei e de aur şi fiecare gest pe care-l face le mângâie sufletul. Ca să poată merge la toaletă singură, au repetat împreună cu ea ani în şir, au plătit specialişti, au muncit odată cu ei. Viaţa Andreei Ciuciuc nu decurge firesc. Timp însă mai este. Poate şi oameni care să o ajute...Cu o rochicioară din blugi trasă peste treningul cu care stă în casă, Andreea se plimbă agitat dintr-o parte în alta a camerei, privind în jos, ca un om mare care nu-şi găseşte starea, aşteptând o veste. Se opreşte brusc şi se aruncă în fotoliu, strângându-şi apoi picioarele la piept şi privind la străinii care au intrat în casă. E mută „ca o lebădă“. Aşa au spus şi medicii la doi, trei anişori, când părinţii au observat că nu vorbeşte şi au început s-o poarte prin cabinete medicale şi spitale. „Poate seamănă cu soţul dumneavoastră, mai aşteptaţi“, încercau ei s-o convingă pe mama Andreei că totul este în regulă. Pe vremea aceea, tatăl se mutase la Bistriţa cu serviciul şi-şi luase familia cu el. „De la un timp, începuse să se învârtească foarte mult. De comunicat cu ea tot nu reuşeam“, povesteşte mama. La patru ani, au ajuns la Cluj. Diagnosticul a sunat destul de ambiguu pentru cei doi părinţi: „Nu ştiam atunci ce-nseamnă autism. Nici nu auziserăm de boala asta. Am propus să-i facem un film la cap, dar ni s-a spus că este inutil, iar de vindecat nu se va vindeca niciodată. Dar cu terapie se poate recupera în aşa fel încât să se poată descurca în viaţă fără ajutorul nostru. Nici nu ştiam ce avea să urmeze“, continuă femeia. Îi e dragă muzica De nouă ani, familia Ciuciuc îşi canalizează toate resursele asupra Andreei. La trei ani, copilul nu vorbea cu nimeni, se-nvârtea foarte mult, părea că are lumea lui. Au început investigaţiile şi la Cluj i s-a pus diagnosticul de autism. Au urmat ani