Virginia Roca • Alta cladire, aceleasi suflete • "Eu sunt vaduva... Sotul a murit demult. Acasa? Suntem acasa aici, ce sa facem, si noi, asa, cu greutatile si nevoile noastre", marturiseste batrana Roca • Atat ea, cat si ceilalti oameni de la Centrul Medico-Social Raducaneni isi duc anii terifianti sub bolta acestui asezamant • Unii orbi, altii surzi, paralizati, cu nenumarate boli, cu ochii stinsi sau cu vise uitate pe pleoape, acesti oameni sunt o parte din noi, o parte adesea ignorata
Aproape nimic nu se schimba, batranii din centrele medico-sociale sunt aproape la fel. Sau, mai degraba, pe chipurile lor curge aceeasi sfasiere: ideea de a fi mai grei decat poate duce sufletul lor, nazuinta lor catre fericire. Caci fericirea nu consta, aici, in ocrotire ci, ca la orice om ce vrea sa depaseasca starea sa, sa tinda catre realizarea de sine. Dar la aziluri, aceasta realizare se opreste. "Apoi, pentru mine, este al treilea an aici. Eu sunt vaduva... Sotul a murit demult. Acasa? Suntem acasa aici, ce sa facem, si noi, asa, cu greutatile si nevoile noastre.
Dar este bine aici la centrul din Raducaneni. Asistentele au grija de noi, pun suflet. Acasa... am fost acasa inainte de...inainte de luna aceasta. Nu mai tin minte, nu mai stiu. Aici e locul meu acum, e bine aici", spune, emotionata, Virginica Roca. Atat ea, cat si ceilalti oameni de la Centrul Medico-Social Raducaneni isi duc anii terifianti sub bolta acestui asezamant. Unii orbi, altii surzi, paralizati, cu nenumarate boli, cu ochii stinsi sau cu vise uitate pe pleoape, acesti oameni sunt o parte din noi, o parte adesea ignorata. "Ce sa fac? Imi mai ocup timpul cu una cu alta. Ne uitam la televizor, vorbim, ne plimbam. Mai lucrez... Ei, lucrez nimicuri, nu cred ca va intereseaza ce lucrez. Eu am terminat electronica si repar ceasuri, aparate de radio, ce se mai strica pe aici.