Ştefănescu din „Jurnal secret. Noi dezvăluiri“ (Editura Corint) au apărut în revista „Aspirina săracului“. Reunindu-le între coperţi de carte, autorul lor a avut ideea de a le ilustra cu desene de LINU. Acesta a luat tabletele (aspirinele) şi le-a dat o interpretare grafică la fel de savuroasă.

Şi textele, şi desenele pe marginea lor ştiu să provoace amuzamentul cititorului. Alex. Ştefănescu e un adevărat expert în captarea lectorului: masculin sau feminin, niciodată neutru. Notaţiile lui sunt aproape totdeauna expresive, umorul de situaţie şi de limbaj e mai mereu prezent; dar, dincolo de aceste proiecţii pozitive ale scrisului său, autorul-personaj câştigă partida prin autoironie, deriziune de sine, implozie controlată a propriei imagini. Lectorul, fie el naiv sau experimentat, se simte flatat. În loc ca scriitorul pe care-l citeşte să-şi construiască un soclu pentru impunătoarea statuie (el însuşi), ori chiar să-şi comande una şi s-o amplaseze în curtea casei, precum clasicul în viaţă Paul Everac, iată că acesta se ridiculizează singur.

După ce râdem şi râdem, simţindu-ne în alt plan decât cel al eroului cu ghilimele, realizăm că de fapt îi împărtăşim condiţia. Pe pielea lui, vedem ce ni s-a întâmplat sau ni se va întâmpla şi nouă. Procesul de îmbătrânire şi de uzură prin care trece nu ocoleşte pe nimeni. Instinctele de adult şi poftele copilăreşti expuse editorial, dar reprimate medical, sunt şi ale noastre. În ţara haotică în care trăieşte bietul Alex. trăim şi bieţii de noi. Deodată, nu ne mai vine să râdem.

Îl bănuiesc pe autorul nostru că-şi literaturizează uneori întâmplările trăite, că le dă o rotunjime de farsă perfectă sau le imprimă o desfăşurare spectaculoasă, inexistentă ca atare în realitate. Marile emoţii nu încap în scene literaturizate. Ca dovadă, despărţirea de căţeluşa Lolita e pur şi simplu sfâ