„Să ni se deie!“ Aşa strigau acum câţiva ani sindicaliştii unor întreprinderi de stat falimentare către guvernanţii de la care aşteptau lefuri mai mari, prime de Crăciun, oprirea disponibilizărilor şi a privatizărilor pe doi lei. Cereau ajutor, cu convingerea că, din moment ce muncesc cinstit, fac parte din sectoare „strategice“, iar de problemele angajatorilor lor nu se face vinovată decåt criza tranziţiei, li se cuvine o subvenţie din banii celorl

„Să ni se deie!“ Aşa strigau acum câţiva ani sindicaliştii unor întreprinderi de stat falimentare către guvernanţii de la care aşteptau lefuri mai mari, prime de Crăciun, oprirea disponibilizărilor şi a privatizărilor pe doi lei. Cereau ajutor, cu convingerea că, din moment ce muncesc cinstit, fac parte din sectoare „strategice“, iar de problemele angajatorilor lor nu se face vinovată decåt criza tranziţiei, li se cuvine o subvenţie din banii celorlalţi contribuabili.

Måna întinsă grosolan în stradă, cu o poveste spusă primitiv în mitinguri de oameni simpli, nu mai sensibilizează acum guvernanţii decåt înainte de alegeri. Analiştilor sofisticaţi şi oamenilor de afaceri din bănci, firme private sau alte instituţii respectabile, le puţea încă de atunci. Din poziţia celui eficient, care se descurcă fără ajutor, dar devine bun de plată pentru neperformanţa altora, provocată sau nu de cauze externe, găseau uşor argumentele bunului-simţ cu care să susţină că implicarea statului prin astfel de ajutoare creează mai multe probleme pentru economie în general, pe termen lung, decåt rezolvă, pe termen scurt, pentru cåteva companii sau sectoare.

Între timp, vocile bunului-simţ de odinioară s-au trezit ei înşişi vulnerabili în faţa unei noi crize, ameninţaţi cu falimentul, şomajul sau cu preluarea pe doi lei de către competitori care au fost mai prevăzători şi nu sunt la fel de mult afectaţi de turbulenţele econom