Fie că era Gerilă, fie că era Crăciun, Moşul cel darnic şi spiritul sărbătorii închinate lui nu s-a stins niciodată în sufletele românilor. Cu o vechime aproape egală cu cea a naţiunii şi cu o răspândire simultană cu a ortodoxiei, literatura de Crăciun, ca şi cea dedicată celorlalte Sărbători, îşi trage seva din înţelepciunea şi credinţa populară. Căci, “românul s-a născut poet”. Venite din lumea obştei săteşti, colindele sunt cele mai vechi realizări poetice româneşti, în care versul şi melodia se îmbină cu măiestrie. Cea mai mare pondere în rândul celor mici, mai ales datorită naivităţii şi simplităţii versurilor, o are colindul –poiezioară “Moş Crăciun”. Mesajul este clar – “în toţi anii negreştit/ Moş Crăciun pribeag soseşte/Niciodată n-a lipsit”, iar portretul este cel deja consacrat – “Moş Crăciun cu plete dalbe...”. Numele de Moş Crăciun apare ca atare numai în textele aparţinând literaturii pentru copii. În rest, nomenclatura este cea consacrat religioasă: “Crăciunu’ ” sau, pur şi simplu, „Doamne”, cu variantele „Lerui Doamne”, „Alerui Doamne”, „Ler”.

Literatura populară de Crăciun se leagă de momentele cruciale ale Sărbătorii, iar colindele sunt cântate, cu variante, în toată această perioadă. „Steaua”, „Irozii” sau „Florile dalbe” sunt cele mai răspândite. Creangă a promovat tradiţia

„La Crăciun, când tăia tata porcul şi-l pârlea, şi-l opărea, şi-l învălea, ca să se poată rade mai frumos, eu încălecam pe porc deasupra paielor şi făceam un chef de mii de lei, ştiind că mie are să-mi deie coada porcului s-o frig şi beşica s-o umplu cu grăunţe, s-o umflu şi s-o zurăiesc după ce s-a usca; ş-apoi vai de urechile mamei, până ce nu mi-o spărgea de cap”. Astfel se vede Ignatul prin ochii de copil şi nimeni nu a descris mai bine decât Creangă pregătirile pentru Crăciun.

Şi obiceiul colindatului a depăşit graniţa strict folclorică, găs