Parisul este un oraş luminos, plin de cultură, ce reuşeşte să farmece în orice perioadă a anului. Iniţial am urât capitala Franţei, amintirile despre durerile şi oboseala care mă copleşiseră prima oară când am vizitat Parisul m-au urmărit mult timp. Pe urmă, însă, l-am cunoscut şi am învăţat să-l iubesc. Prima oară când am ajuns la Paris aveam aproximativ 13 ani şi am făcut o excursie oarecum forţată cu familia. Mi s-a spus din start că trebuie să mă pregătesc de un maraton, în care să includem toate monumentele importante ale oraşului.
Tot ce-mi aduc aminte din acea excursie de cinci zile sunt chinul şi oboseala la care m-au suspus ai mei, şi să nu uit de durerile crunte de picioare, mai ales în ziua în care am vizitat, sau mai bine spus, am alergat prin Muzeul Luvru.
După aproximativ şase ani a apărut ocazia unei alte excursii la Paris. Planul, bine întocmit dinainte, a fost ca de data aceasta să înţeleg ce înseamnă Parisul, nu numai să-l vizitez.
Tot ceea ce auzisem despre oraşul îndrăgostiţilor şi al luminii voiam să văd cu ochii mei dacă este adevărat.
Pierdută pe străzile din Paris
Am avut norocul să mă rătăcesc în (poate) singurul oraş din lume în care, cu orice te-ai deplasa, metrou (care are linii şi staţii cum noi, românii, putem doar visa), autobuz sau pe jos, nu ai cum să te pierzi. Dar cred că îmi doream acest lucru. M-am trezit pe un bulevard lat, cu trotuare curate, şi copaci tăiaţi egal.
Atunci am observat pentru prima oară că ceea ce mă atrage la Paris sunt de fapt străzile, sau mai bine spus, atmosfera de pe străzi. Oameni cumsecade care, deşi sunt grăbiţi, se opresc să te ajute, zâmbete, înghesuială - cauzată de faptul că pe lângă locuitorii de zi cu zi, care merg la serviciu, există sute, poate mii de turişti pe străzi.
Atunci am ridicat privirea şi
