Baz Luhrmann si-a epuizat verva. “Australia” e la fel de departe de “Romeo si Julieta” sau de “Moulin Rouge” pe cat e continentul cangurilor de Europa. E un film de divertisment, de acord, dar subtire, si care nu reuseste sa-si pastreze spectatorii pana la sfarsit.
Povestea e simpla. O lady soseste din Anglia pentru a-si zori barbatul sa lichideze afacerea cu vite si sa vina acasa, dar isi gaseste sotul mort si cunoaste la ferma un baiat metis care ii devine simpatic pana la a-l dori sa-l infieze, ceea ce contravine normelor sociale ale epocii.
Descoperind ca administratorul fermei e un ins dubios, care face pierdute vite din cireada si e agresiv cu baietelul metis, Lady Anne ia decizia de a-l tocmi pe Manator (The Drover), australianul verde care lucra cu sotu’, ca s-o ajute sa le duca la Darwin.
Centrul de greutate al filmului – daca exista unul - sta in calatoria cuplului (ce se formeaza din trapul cailor) impreuna cu tot personalul fermei. Exista momente frumoase in care pitorescul locurilor, combinat cu frumusetea cailor si cu cateva poante – rezultate mai ales din scanteile care ies dintre femeie si vacar - fac “lectura” agreabila.
Aceste pasaje de aventura pur-sange ar fi mers mult mai bine in viteza de croaziera daca nu s-ar fi introdus in combinatie si o latura metafizica, supranaturala, datorita faptului ca micul metis este nepotul unui vrajitor aborigen care se materializeaza peste tot si intervine din pozitia sa de cocostarc in momentele cele mai dificile.
Aparitiile mosului, King George, si viziunile copilului sunt de un kitsch turistic - mai ales in relatie cu restul filmului, avand totusi meritul ca pot interveni salvator in scenariu, justificand anumite directii ale actiunii sau provocand altele.
Povestea nu e proprie Australiei, ea s-ar fi putut petrece si in America secolului al XIX
