Ninge blând la Rucăr. Drumul până la casa Aritinei urmează cursul apei. Bate, pe-aproape, inima pădurii. Bătrâna e-acasă, răsfăţându-şi nepoţica. Aritina Cotârleţ are 83 de ani şi o viaţă tumultoasă în urmă. Ne aşezăm. Ne pune pe masă, dinainte, un tablou de nuntă, cu rucăreni îmbrăcaţi în costume populare. “Toţi sunt morţi, de-aici!”
Credit: Tudor Cireş/JURNALUL NAŢIONAL
Ea a supravieţuit. Mi-l arată pe soţul său, care a luat-o de nevastă: “Socrul, care a fost primar, avea o fabrică de cherestea şi, în drum spre gater, a intrat într-o dimineaţă în prăvălia tatălui meu; eu eram singură acolo şi el mi-a zis: «Copile, ia cântăreşte tu caşcavalul ăsta!...» L-am cântărit şi am calculat, în gând, preţul. Lui i-a plăcut isteţimea mea şi, întors acasă, i-a spus fiului său, care vorbea pe-atunci cu fata popii, să vină să-mi plătească brânza. El a venit a doua zi, s-a îndrăgostit de mine şi m-a luat de nevastă, chiar dacă părinţii nu voiau să mă dea, pentru că eram prea tânără...”
Bucatele mamei – cele mai buneCopiii Aritinei s-au descurcat cum au putut după ce comuniştii au luat toată averea familiei. Un frate, care lucra la Capşa, i-a convins pe Viorel şi pe Iliuţă să înveţe meseria de bucătar. Iliuţă şi-a desăvârşit talentul la ARO – Braşov: “A stat 24 de ani fotografiat în faţa restaurantului... A mers prin toate ţările. În Japonia, la un local cu specific românesc, «Darie». Şi a stat trei ani să-i înveţe pe-ai noştri bucătărie japoneză şi pe japonezi-bucătărie românească...”. Aritina Cotârleţ e tare mândră de băieţii săi. “Când vine Rucăr la Horezu, trece şi pe la restaurantul din comună şi, după ce mănâncă, le spune bucătarilor: «Mă, faceţi şi voi cartofii ăia ca la mama mea acasă! Dacă nu ştiţi, duceţi-vă la ea, să vă înveţe!»...”.
Mama lui Iliuţă, aflăm, face cartofii mai mult fierţi în ulei decât prăji
